gaseste-ti pe altcineva

eu, intre fericire si lacrimi: “- pot sa ma culc cu tine de cate ori vreau sau vrei, tot n-o sa fi al meu.”. tu taci pentru cateva momente si surazi de deasupra mea, apoi discutia continua ca si alta data, eu cu privirea in tavan, cautand in albul lui propozitii logice si incercand in acelasi timp sa-ti inteleg vocea pe care o zdrobesti crud de perna.
tot eu, ceva mai tarziu si mai aproape de lacrimi:“lasa-ma in pace..”
“- vrei sa te las in pace? de tot?”
“- vreau sa ma lasi in pace acum.”
“- bine. chemi un taxi?”
“- tot eu?”
“- nu stiu strada..”
“- peles.”
“- numarul?”
“- 14.”
“- ok, sa-mi iau telefonul.”
prea mult pentru mine. mecanic iti opresc mana intinsa si murmur sa stai, ma intrebi ce vreau si iti raspund simplu: “nu vreau sa ma culc cu tine.” , incepi sa razi, imi zici ca sunt proasta. da, uite ca sunt proasta caci nu mai pot sa te iau in brate si sa te sarut fara sa ma gandesc ca o sa dispari din nou, nu mai pot sa ma pierd in tine si in momentele prezentului. stiu ce urmeaza. ma saruti, imi spui ca nu depinde de tine, pe scurt iti tii discursul obisnuit, iar la sfarsit aproape ca iti lipesti fata de peretele racoros, spunandu-mi sa-mi gasesc pe altcineva, e mai bine. haos, neliniste, infiorare, silabele ma lovesc continuu cu puteri crescande. ochii imi sufera pentru fiecare vanataie ce nu ia fiinta pe corpul meu si se varsa pe rosul aprins, transformandu-l intr-un visiniu cumplit care ma instraineaza de tot. sunt pe teritoriu propriu asa ca prefer sa nu mai aprind lumina, stiu drumul pana la sifonier si fiecare raft, iar odata imbracata usa nu mai pare deloc departe. tu ai ramas la fel, nu te-ai miscat nici macar un centimentru, parca iti e frica sa nu te loveasca si pe tine vorbele de mai devreme, cu toate ca s-au pierdut de mult in ritmurile melodice de la radio. prin intuneric simt gresia, capul scarilor si o cutie de servetele, pe mine crezand ca te-am pierdut si te aud coborand. dar nu te-am avut niciodata, nici macar nu pot sa te pierd. in schimb pot sa te las sa ma readuci in pat, pot sa ma culc cu tine si sa-ti reprosez ca ti-e frica, pot aproape sa adorm in bratele tale, cu fruntea lipta de trupul tau caldut.

dintre noi, eu sunt cea care arde.

Dragos

Dragos e genul de baiat care o sa le spuna fetelor ca s-au nascut cu matase in loc de piele doar ca sa ajunga cu ele in pat, o sa stie mereu ce isi doresc si cum sa le faca sa il adore. o sa le arate ca este capabil de o dragoste in care el nu crede si o sa le convinga cu romantismul sau improvizat. isi va lasa sentimentele sa-i curga din ochi in fata lor, o sa le protejeze si o sa le asculte, iar apoi o sa plece. Dragos nu crede in iubire adevarata ci doar in momentele prezentului si nu o sa pastreze niciodata din trairile sale pentru fata ideala, o va considera pe fiecare in parte fata visurilor lui si fiecare din ele va fi. o sa iubeasca in singurul mod in care stie si o sa plece mereu atunci cand trebuie. ele il vor intelege. nu vor plange, nu vor incerca sa-i schimbe decizia, isi vor aduce intotdeauna aminte de baiatul care intelegea atat de bine dragostea, fara sa creada in ea.

deocamdata Dragos e mic. are cinci ani si de abia asteapta sa se duca la gradinita cu prietena lui. l-a fascinat pisica agata de ghiozdanul meu, iar pe mine m-au fermecat ochii lui de copil.

agitata noapte

“daca iar e unu si ceva..”
de cateva zile incoace Ioana se trezeste singura in toiul noptii. singura, fara ceas, fara lumina zilei sau muzica si la fel de singura si-n pat. isi pierde sirul filmelor nocturne si casca obosita, exprimandu-si clar nemultumirea. camera nu se sinchiseste de ea, doarme in continuare tacuta, amintindu-i de ceea ce-ar trebui ea insasi sa faca. isi forteaza ochii sa razbata pana dincolo de ferestre, dar si acolo se loveste tot de calmul obiectelor scaldate intr-o lumina artificiala, alb-portocalie. sunt felinarele ce aluneca incet, in sir indian in josul strazii imbinate cu reflectoarele de pe terenul de antrenamente, care-si trimit iscoadele transparente sa-i vegheze somnul de pe peretele de care ea-si lipseste constiincioasa patul.
“sa fie deja vineri? sau asta a fost ieri..?”
Ioana nu mai intelege nimic. parca ar vrea sa se scoale, sa se refugieze rapid sub dus si sa ramana acolo pana ce soarele o s-o scape de insistenta reflectoarelor, inlocuindu-le cu o aura mult mai pacifista, asa ca se ridica in capul oaselor, sprijinindu-se gratios in mana stanga. aproape ca se prabuste inapoi in pat cand isi fura singura punctul de sprijin, incercand din reflex sa pareze cu pilota valul de aer rece ce-a facut-o sa deschida larg ochii. e prea obosita ca sa ajunga pana la baie si apoi “daca iarasi e unu si ceva...” . mai bine se ghemuieste la adapostul peretelui intens luminat si se alatura celorlalti rezidenti ai casei ce nu-si intrerup somnul decat dimineata, fortati de orele tarzii. verifica fugitiv daca nu cumva alarma a sunat fara ca ea s-o auda si dupa se intoarce usurata la culcusul sau cald.
“Trrrrr! Trrrrrrrr! Trrrrrrrrrrrrrrr!”
“ce? cum? s-a facut 6?”
e buimaca si foarte nedumerita. doar adineauri era 2 fara ceva, alarma nu trebuie sa sune decat peste alte patru ore si ea vrea sa le lase sa treaca nestiutoare pe langa ea, pe deasupra pilotei. da sa se ridice, dar isi aduce aminte de experienta de mai devreme si ia masuri zdravene de precautie impotriva frigului din camera, iar din mijlocul patului incearca sa descopere ce anume ii tulbura noaptea. e tot la fel de obosita si trebuie sa-si frece indelung ochii pentru a-i reobisnui cu nuantele reflectoarelor, cascand intre timp ca sa economiseasca niste timp, caci oricum nu mai are mult de dormit. isi lasa mainile sa-i cada usor de la ochi, exact la timp pentru a vedea cum se stinge ecranul telefonului. “iarasi tu..?” si se intoarce cu spatele spre restul camerei, incercand sa se izoleze de ea.“daca tu n-ai somn macar lasa-ma pe mine sa dorm!”
“Trrrrrrrrr! Trrr!”
“gata! te inchid!”
nu mai tine cont nici de frig si nici de lucrurile pe care calca. se da jos din pat, ia telefonul si se prabuseste pe mormanul cald de perne, fortandu-se sa gaseasca butonul salvator.
“huh?!?! mesaj? in fine..”
lasa telefonul langa ea si se inveleste din nou, intinzandu-se multumita. mai casca o data, parca sa alunge cate ceva din somnul ce nu-i da pace si cu miscari incetinite deschide telefonul. “daca nu-l poti invinge, aliaza-te cu el”. deschide mesajul si se opreste. se freaca iarasi la ochi, energic si hotarat, izgonind orice urma de somnolenta si apropie telefonul si mai mult de fata sa. arunca pe jos pilota si se duce direct la sifonier, ia prima perche de pantaloni pe care o nimereste, un tricou si-un hanorac si isi schimba pe graba pijamalele. afara e tot noapte, iar in camera nu exista decat stropi de lumina de la felinare si sagetile neobositelor reflectoare asa ca dureaza ceva, dar in final gaseste si cureaua si cerceii. inainte sa deschida cu grija usa, Ioana nu uita sa-si azvarle portfardul, castile si portofelul in geanta si sa-si picure gatul cu lichid frumos mirositor.
- buna diminineata, as dori si eu o masina pe strada... si incepe sa coboare tiptil scarile, pe varful degetelor, atenta sa mangaie pisoiul ce i-a simtit prezenta si care se plimba acum pe langa talpile sale. toti ceilalti dorm linistiti, savurand putinele ore de calm de dinaintea diminetilor aglomerate, iar prin el patrunde umil sunetul unei masini oprindu-se. se incalta neinchipuit de repede, fara sa-si mai lege sireturile lungi, le indeasa doar inauntru sub calcai si inchide grijulie usa, luand o gura mare de aer: “asta trebuie sa fie interesant”. taximetristului ii recita pe nerasflutate o adresa, sfarsind prin a-l intreba daca nu cumva parul ii este ciufulit sau daca oboseala ii s-a asezat in cearcane pe sub ochi. de pe bancheta din spate se uita in gol pe geam, trecand cu gandul departe de strazile pustii si magazinele non-stop, e mai treaza ca niciodata, dar inca mai crede ca viseaza.
- o zi buna si dumneavoastra, pastrati restul.
de pe marginea trotuarului simte curentii de aer provocati de masinile in trecere, iar inima-i incepe sa se ia la intrecere cu ele. inspira si expira cand vede omuletul verde, aprins pe partea cealalta a zebrei si paseste, dreptul in fata stangului.
- mersi ca ai venit..
- eu?! tu cand te-ai intors?

consumam produse proaspete

consumam produse proaspete, nu conteaza ca sunt mere mari si acrisoare sau intrari de pe blogurile date in urmarire generala, ele sunt mereu proaspete. ciudat e cum reusim. cand te duci la piata, sau mai nou la hipermarket, sa faci cumparaturile nu verifici decat data de fabricatie ori valabilitatea si te multumesti cu asta, nu te duci de cateva ori pana acolo doar ca sa verifici daca au adus niste geluri de dus de abia iesite din fabrica, dar dupa ce astepti sa se updateze antivirusul deschizi repede o pagina de web si rasfoiesti plina de nerabdare lista ta de blogspot-uri. si uite asa iti gasesti mereu calda lectura ocazionala, proaspat asternuta de cineva pe tastura si prin tot circuitul asta numit unitate centrala, necunoscut pentru mine, si ajunsa intr-un final pe monitorul tau, numai buna de infulecat. hmm..delicioase gustari de dupa-amiaza. si ca sa demonstrez ca nici eu nu duc o viata prea sanatoasa, si cam monotona de ceva vreme, poftim masa mea de pranz de vreo luna sau asa incoace: un paragraf oarecum micut, dar consistent,n-am ce zice. sta cuminte in susul paginii si nu ma cearta niciodata ca nu i-am memorat nici pana acum prea bine gustul. il stiu in mare, e diferit de alte arome si-mi dau mereu seama cand mi-e pofta de asa ceva. cuvant dupa cuvant imi amintesc ca urmeaza cate o virgula sau vreun punct, cate o pauza intre inghitituri. cand l-am vazut prima data m-a intrigat atat de mult incat am zis ca neaparat trebuie gustat, sigur o sa fie ceva deosebit si nu m-am mai uitat dupa data la care expira, iar acum e cam tarziu, ambalajul l-am aruncat de cum i-am teminat prima data lectura. asa ca sper sa fie lunga perioada lui de valabilitate, de o luna il tot savurez eu si cred ca o sa ai dureze pana sa mi se ia de gustul lui sau pana sa-i ia locul vreun alt paragraf ceva mai supicios decat el. din pacate nu e ca la supermarket, sa pot gasi acelasi produs, dar de la alta firma, aici e o singura societate producatoare si trebuie sa stau si sa astept ca ea sa gaseasca o noua idee cu priza la public, doar eu nu sunt singurul consumator. e rau cand iti place prea mult o asemenea marca, nu mai poti sa renunti la ea. asa ca obiceiurile mele gastronomice, atat virtuale cat si reale, caci dupa paragraful asta imi trece pofta de mancare, nu sunt tocmai sanatoase, dar nici nu ma plang, doar exista atatea si-atatea deserturi delicioase.

si daca tot sunt la capitolul asta tin sa-ti spun ca mai nou si pufarinele au E-uri, oricat de proaspete ar fi. zilele trecute imi savuram acel “ceva bun”, cu care se intorceau parintii de la servici si pe care il asteptam inca de la ora pranzului, niste pufarine dupa care tanjeam de ceva vreme, cand am remarcat pana unde a ajuns evolutia in industria alimentara. de pe spatele pachetului veneau spre mine tot felul de coloranti, arome indentic naturale, E-uri si cate si mai cate. cred ca voi ramane la bloguri pentru gustarile dulci, cel putin sunt suta la suta naturale.

intr-o cana de ceai

e o toamna timpurie cu mangaieri calde ale soarelui si o draperie imensa de frunze colorate, din acelea pe care le picta cu mare drag in clasele primare. in lacul din stanga se topesc sunetele agitate ale soselei ce ocoleste de la distanta oaza de liniste, lasand departe vacarmul intersectiilor cu semafoare defecte si al strazilor aflate inca in reparatii. e prima zi cu putin soare dupa aproape o saptamana de dusuri reci si neintrupte, iar prin aburii ce plutesc deasupra canii cu ceai se vad mici ramasite de ploaie, stropi de apa rataciti printre frunzele ingalbenite. vaporii fierbinti imprastie o toropeala placuta deasupra mesei, ridicand un paravan translucid intre narile ei delicate si racoarea diminetii de octombrie. verdele imbulinat al canii tine mortis sa isi impuna voiciunea in fata padurii pestrite, adunata in jurul intinderii de apa si tot verdele asta aprins se stinge usor, cu toata greutatea sa, pe o farfurie mica, a carei nuanta verzuie pare mai putin inviorata , chiar intristata de atingerea mesei ude de lemn. ca orice bancuta facuta din jumatati de trunchiuri groase de copac, ce altadata probabil domneau mandre in adancul padurii, si masuta de pe terasa s-a bucurat imens de lungul dus, emanand acum o umiditate molipsitoare, de care s-au imbolnavit destul de repede si scandurile podelelor, scartaind acum sub fiecare atingere a talpilor goale. cu putina atentie in priviri poate sa vada pana si firisoarele de apa ce tasnesc lin de sub podele, printre degetele micute ale picioarelor ei albe, neatinse de soarele verii. cat de bine se amesteca acum albeata pielii sale cu diferitele tonuri de verde tomnatic, ocru si portocaliu, impreuna cu maroul greu si satul al lemnului ud. varfurile copacilor sunt inca invaluite in nuante firave de ceata, ramasa agatata de peste noapte in crengile inalte si subtiri, prinzand in ele si manunchiuri de raze reci. chiar si in ciuda putinelor grade peste zero ea poarta doar un pulover lung, ce-i depaseste cu lejeritate soldurile si printre ale carui fire groase de lana caramizie se intrevede pielea-i zgribulita. sub greutatea barbiei, ochiurile largi ale manecii se impletesc cu muschiul crescut pe marginea balustradei. linistea, lacul, racoarea toamnei..in sfarsit departe de tot! gata cu taraboiul diavolesc din fiecare dimineata ce indrazneste sa se numeasca alarma desteptatoare, acum se trezeste si fara el, s-au terminat certurile matinale, iar “trebuie” si-a gasit drumul de iesire din vocabular. poate sa zaca acolo toata ziua, doar in pulover, cu mainile asezate pe balustrada ca o perna tare pentru cap. si doamne cat de bine e sa fie singura!! nu mai trebuie sa-i asculte si pe ceilalti, indiferent ca inainte s-a plans cateva ore de propriile probleme, nu mai are sfaturi de dat, incurajari sau alte vorbe de duh. s-au dus zilele cand ceaiul de dimineata il servea rece, intre patru pereti ca de spital, acum il savureaza afara, la aer curat, cu picioarele ghemuite strans sub ea si cu o priveliste de invidiat. e libera, adormita si un pic confuza, dar se simte mai bine ca niciodata, in sfarsit linistita, ca o detinuta dupa ce a evadat si care a gasit ascunzatoarea perfecta, inconjurata de ceata si licheni cu parfum putreg, greoi. ce bine ca si-a lasat telefonul acasa!

al 11-lea an

in prima zi de scoala am vrut sa ma abandonez linistita in caldura placuta a patului, am vrut sa intorc spatele diminetii ce se furisa pe dupa perdele, am vrut sa inchid alarma telefonului si sa las muzica din surdina sa-mi readuca visele. si totusi, in prima zi de scoala mi-am facut destul de mult curaj incat sa-mi tarasc picioarele lenese pana la fereastra si sa-mi tratez pupilele, dilatate la maxim, cu fasii inguste de lumina portocalie. in prima zi de scoala mi-am imbracat genele in straturi negre cu doar un sfert din dibacia si entuziasmul dinaintea unei seri de sambata si am inlocuit micul substitut pentru portofel cu o geanta mare, incapatoare nu pentru manuale, pixuri si agende ci pentru portfard, cadouri inmanate cu mici intarzieri de cateva saptamani si mult prea folositorul hanorac, care dupa ora zece devine total inutil. in prima zi de scoala mi-am infruptat ochii cu multimea agitata din gurile de metrou, tramvaie si din fata florariilor caci in prima zi de scoala mi-a fost imposibil sa nu ma lovesc cu privirea de cate cel putin doi-trei boboci intr-ale invatatului la fiecare pas. o veritabila invazie a uniformelor albastre si elasticelor de par albe cu fundite, insotite bineinteles de ghiozdanul roz sau bleu cu personaje din povestile mediatizate in fiecare zi pe cartoon network. si cum odraslele de sase sau sapte anisori nu pot fi lasate nesupravegheate, mai ales in febra unei experiente noi, in prima zi de scoala nu am mai vazut oameni rasfoind repede ziarul de dimineata si culmea, nici macar clasicii oameni de afaceri, pentru care telefonul mobil a devenit deja un organ anexat cu multa sarguinta organismului uman. in prima zi de scoala peisajul urban a curpins doar mamici, bunici si rareori cate un tata cu un pui de om agatat de o mana si un buchet colorat, infasurat bine in celofan sau hartie ecologica in cealalta, in prima zi de scoala mi-am permis sa casc des, invitandu-i si pe ceilalti sa guste mahmureala unui somn dulce. in prima zi de scoala am revazut multi oameni de care uitasem, la fel de multe persoane de care nu mi-a fost dor, prieteni de care nu am avut timp sa mi se faca dor si destule de multe cunostinte pentru care a trebuit sa-mi streg de praf zambetul de politete: “zambeste pentru ca trebuie, nu pentru ca vrei”. in prima zi de scoala am fugit repede din clasa ce seamana mai mult a salon de spital supradimensionat,am lasat deoparte colegii cu care m-am obisnuit timp de doi ani, am mancat fara nici un sentiment de vinovatie bomboanele destinate unuia dintre profesori si mi-am baut ceaiul de dimineata pe malul lacului, rece si imbuteliat intr-o sticla verde transparent. in prima zi de scoala am vrut sa retraiesc mini excursiile cu clasa la muzeu, de prin clasele I – IV, de unde ma intorceam de fiecare data fascinata de animalele fara viata, ce in alta imprejurare mi s-ar fi parut de-a dreptul infricosatoare. in prima zi de scoala mi-am trecut iar cu vederea promisiunea ferma de a renunta la pepsi si cola si am descoperit singurul lift intre peretii caruia incap cu usurinta cel putin cinci persoane, genul de lift in care si eu as putea sa imi odihnesc picioarele pana la ultimul etaj al cladirii. in prima zi de scoala m-am simtit fericita privind ghiozdanele pline cu carti ale trecatorilor si uitandu-ma apoi la geanta mea cu cirese, libera si nechinuita de cele cateva kilograme pline cu ecuatii, formule, definitii si comentarii. in prima zi de scoala mi-am deschis ochii mai devreme decat o voi face maine dar cu un chef nebun de a putea sa demisionez. si tot azi mi-am dat seama ca prima mea zi de scoala a fost cu 11 ani in urma, dar am pastrat-o si o s-o mai refolosesc de cateva ori..imi face placere.

recicleaza-ma cu grija

am intrebat-o intr-o zi pe Ioana cine este, iar raspunsul n-o sa-l uit prea curand.

- depinde cine intreaba, mai cu seama cine raspunde. vezi tu, pentru tine sunt Ioana pe care o cunoastem amandoua, Ioana care iese pe noaptea sa respire aerul rece, nu pe usa, ci pe geam. Ioana aia care doarme mai bine ziua si traieste mai bine noaptea, o stii de cand erai mica, cu mult inaintea primei tale amintiri. dar du-te si intreaba-l pe omul acela cu jacheta cafenie cine e Ioana, arata-i chiar locul unde sunt si pe mine, stii ce o sa-ti raspunda? sincer nu sunt nici eu prea sigura, dar probabil o sa-ti spuna ca Ioana este o fata oarecum inalta, careia ii place sa citeasca si care incearca sa manance sanatos, judecand dupa marul din care musc cu pofta. nu prea suna a Ioana pe care ai fi descris-o tu, nu? nu zic ca el se inseala, chiar din contra, are perfecta dreptate, doar ca nu asa m-ai descrie tu. atunci mai du-te si la femeia de pe banca urmatoare, cea care-si admira cainele rostogolindu-se prin iarba, la celalalt capat al lesei rosii si arata-ma iarasi. anii care fac diferenta intre ea si barbatul cu jacheta cafenie vor face si diferenta intre Ioana lui si a ei. probabil o sa-ti raspunda ca este una din fetele acelea zvapaiate care umbla noaptea prin cluburi, iar pentru ca fara ochelari nu distinge ce fel de pagini rafoiesc, va afirma cu tarie ca mai bine as citi o carte adevarata, nu tampeniile alea de reviste pe care le citeste si nepoata-sa si care ne umplu capul cu tampenii. inca nu se apropie de imaginea ta? mai intreab-o si pe fata din statia de autobuz. dupa cateva momente o sa-ti spuna ca a vrut sa-si ia si ea geanta ca a mea, dar ca pana la urma si-a luat cureaua rosie, ti-o arata mandra, care merge cu balerinii ei preferati si de pe scara autobuzului aproape ca o sa-ti strige ca-i place bretonul meu. partea interesanta e ca fiecare din ei are dreptate intrun fel sau altul, au descris doar ce au vazut, adica pe mine, chiar daca pare ca vorbesc despre trei persoane diferite. deci vezi, eu sunt o singura persoana, dar punctul de vedere al celorlalti ma recicleaza mereu si e posibil sa nu existe doua astfel de Ioane identice. d-asta zic ca pot sa-ti raspund cu usurinta la intrebare, dar e un singur raspuns dintr-o mie, suta de mii posibile si o sa-ti ofere o imagine unidimensionala a unei fiinte ce in mod normal e greu de definit chiar si tridimensional. stii, noi, in esenta, suntem o forma de energie pura din care sunt alcatuiti atomii, moleculele, celulele, organele si apoi intregul organism, si din cauza ca nu intelegem intocmai felul in care functioneaza energia asta, nu putem nici sa descriem cu precizie formele pe care le alcatuieste. si lasand la o parte chestiile stiintifice chiar e greu sa faci un portret fizic sau moral al cuiva fara sa te trezesti cu pareri contradictorii legate de unele aspecte, mai mult sau mai putin importante, asta ramanand iarasi la latitudinea celui chestionat. asa ca ramane inca valabila intrebarea asta, chiar si pentru mine. cateodata ma deruteaza si pe mine unele pareri care-mi ajung la ureche, in ciuda faptului ca de cele mai multe ori stiu fara indoiala ca nu sunt eu aia despre care se vorbeste, nu pot sa nu ma gandesc cum s-a ajuns la concluziile alea. eu consider ca las celorlalti un anume schelet predefinit pe care ei sa-si poate construi Ioana vazuta din punctul lor de vedere, schelet care cuprinde lucruri ce-mi par esentiale, dar si anumite inceputuri de ramificatii pe care ei sa le dezvolte, ca sa nu exagereze sau sa porneasca in directii total opuse mie. si incep sa ma gandesc daca vreuna din ramurele astea pe care le las incepute ar putea sa creasca intr-o asemenea directie si ma roade ceva timp chestia asta, dar incerc s-o las de-o parte pentru ca altfel n-as mai face altceva decat sa ma gandesc la fiecare parere mai proasta sau mai diferita. eu as putea sa mai vorbesc aici inca vreo juma de ora,dar se face cam frig.

poate n-a fost un raspuns concret, dar m-a ajutat mai mult decat acele descrieri standard: mie imi place sa ( ), eu urasc sa ( ).

cere-i universului

fara vremea de afara, care sa ma tina conectata la lumea ce ma inconjura, as fi putut sa jur ca sunt pierduta printre cearceafuri, intinsa cu picioarele pe perna si cu aerul rece de dimineata invelindu-ma cu adieri line. ochelarii de soare ii lasasem in geanta, nu pentru ca erau nori de ploaie ci pentru ca azi vroiam sa simt totul, fara sa-mi mai ascund ochii obositi. asa am ajuns eu acasa, cu castile in urechi si cu o stare generala de bine, fara sa stiu daca e din cauza patului care ma astepta, din cauza diminetii ce se anunta racoroasa sau daca e din cauza lui. uitasem ca daca as fi fost baiat as fi purtat ochelari mici, dreptunghiulari, cu rama potrivit de groasa si indubitabil albi, uitasem de cartea de copii cu sirene, capsuni si oi, imi zambea un singur gand combinat: ca ne schimbam usor una in cealalta, ca o sa avem ce povesti si ca iar o sa vrei cartofi prajiti la trei dimineata. oare tie iti provoaca foame? mi-am imprastiat fericirea prin paharul cu happy cows din bucatarie si dupa ce a inceput sa ploua mi-am dat seama ca mi se face dor de el. dupa 12 ore inca mi-e dor de el? da, imi placea cum dormea linistit, imi placea palma lui intr-a mea, imi placea chiar si balconul din care noaptea suna a melodii oldies, dar cred ca as schimba mereu aerul rece de pe balcon si luna rosie pe pieptul sau cald. nu-mi dau seama unde s-au scurs clipele ce curgeau din minutarul ceasului, de la trei jumatate dimineata la cinci si ceva, apoi direct la sase si douazeci si in final sapte patruzeci, mai mult de o ora nu cred ca a trecut, dar tare as fi vrut sa-i scot bateriile si sa opresc noaptea exact cand isi schimba stelele in raze de lumina.

derulez inapoi. el imi explica cum sa dai 11 probe in doua saptamani, eu ii sorb linistita cuvintele, topindu-ma usor pe canapea de la emotiile de mai devreme. nu stiu cum sa explic sentimentele astea pentru ca deja nu mai gandesc. am strans atatea lucruri pe care trebuie sa i le spun, dar vorbele mi se invart in jurul tricoului sau si se ordoneaza alfabetic pe liniile groase si orizontale. “da, imi place pentru ca e gri cu roz; da, imi place pentru ca e al tau.” de aici mi se taie firul cursiv al scenariului, urmeaza o invalmaseala de scene taiate aiurea, fara dubluri concretizate in afara mintii mele. ma lasa singura pe canapeaua transformata in pat, parasindu-ma pentru cateva zeci de foi, scrise albastru si uneori negru pe alb, ce zac imprastiate pe covor, ca un cerc de foc prin care eu sa nu trec. chiar daca-mi place sa ma joc cu focul, imi place mai mult confortul patului, fiindu-mi indeajuns sa il privesc, asa concentrat cum incearca sa imi para si nereusind decat sa fie un amestec de dulce-caraghios. netrebuind dublata scena, memoria mea a trecut mai departe, luandu-si in serios dublul rol de regizor si cameraman si inregistrand urmatoarea scena importanta. acum patul oarecum moale a dezlegat vraja sub care il adusesera acele foi si i-a adapostit bataile inimii sub cearceaf, unde, chiar si cu sonorul la maxim, nu poti sa auzi decat o tacere de durata medie, precedata de cateva chicoteli terminate in doua tonuri serioase. soptitele “te vreau, pe tine…pe tot” compun singura replica din scena asta si in acelasi timp, punctul de plecare pentru lunga discutie din dublelele urmatoare, o discutie in cerc, ce se alimenteaza de la sine. de acum si pana la partea ce isi asteapta randul nu e necesar sa stiu decat ca in discutie nu ne-am invartit mai mult decat trebuia.

e trei si jumatate si ceasul nu inceteaza sa ticaie. decorul se schimba pentru moment intr-o bucatarie ingusta, cu un geam ce-mi tine si loc de oglinda, o paine feliata si un pachet de unt scos un pic prea tarziu din figider ca sa se mai poata dezgheta in timp util. o data cu lumina din bucatarie disparem si noi in pat, acoperiti bine cu caldura. apoi eu imi mut noaptea fara somn pe balcon si ascult ceasul ajungand la cinci si ceva, cand in scenariu apare o dubla ceva mai inviorata. noi doi, iarasi in pat, unul visand cu adevarat, altul cu ochii deschisi. dupa, scena imi revine mie si se muta direct in bucatarie, din bucatarie in baie, din baie in dormitor si inapoi pe patul in care el inca viseaza. intre timp am trecut si pe la garderoba, schimbandu-mi bulinele albe pe fond roz pe ceva mai potrivit cu dimineata de afara. scenariul memoriei mele se termina undeva pe drum si prin vremea care m-a tinut conectata pana acasa.

in astea 12 ore i-am cerut universului sapte sandvisuri fara zgomot intr-o dimineata de duminica si el m-a lasat sa le fac in tacere, fara prea mult zgomot cand inchideam usa frigiderului. i-am cerut o ploaie si el m-a lasat sa intru in casa cu fata stropita de nori, i-am cerut fericire si el mi-a dat o serie de ocazii pe care sa mi le transform cu propria reteta in bucurie, i-am cerut sa-mi aduc aminte si mi-a dat un scenariu. poate mai mult din mila pentru dimineata ce se anunta scurta, poate din lene, sau poate, cine stie, chiar din obligatie fata de dorintele mele. important e ca am cerut.

asculta-ma pana la capat

“asta e scrisoarea mea pentru tine si te rog sa ma asculti pana la capat, oricum o sa uit multe lucruri pe care am vrut sa ti le spun, dar asa macar o sa uit mai putine. nu-mi mai e frica sa gresesc si stiu ca de data asta n-am cum, nu conteaza decat prezentul si acum sunt fericita langa tine. nu am nevoie sa stiu ca tii la mine, poti la fel de bine sa ma urasti, dar esti aici si al meu. imi plac lucrurile pe care le faci, dar nu pentru ca ai talent ci pentru ca tu in tot pui pasiune. iti place sa fii provocat mai mult decat iti place sa castigi, respiri ca sa iubesti si sfarsesti mereu prin a fi iubit, dovada ca finalurile te plictisesc. iar tie nu-ti place rutina, asa ca tu pui punct inainte de vreme si cauti un nou inceput, lezat de amintiri vechi. vrei din nou sa simti. te sperie? nu-i nimic, si mie mi-e teama sa iubesc, dar eu vreau sa invat. te conduce o dorinta tampita de a fi diferit si iti reuseste al naibii de bine, asta imi si place la tine. faptul ca esti atat fiara cat si copil, intensitatea cu care simti, imposibil de ratat pentru cei din jurul tau, modul in care iti arati fiecare traire, dar cel mai mult modul de a-mi demonstra ca-ti pasa, enervandu-te din cele mai mici nimicuri. atunci devii adorabil si nu ma enerveaza gelozia ta ci din contra, ma face sa ma simt dorita si implinita. in momentele astea te-as lua in brate si te-as pupa de 78 de ori, doar ca sa vad cum te enervezi si mai tare, tu imi tii predici, iar eu te rasfat cu fericire, de parca nici nu te aud. asta e modul in care-mi arati ca tii la mine, si crede-ma, inseamna mai mult decat toate cuvintele dulci pe care mi le-au soptit altii inaintea ta. ma omoara indiferenta ta, dar ma omoara placut, cu priviri jucase si melodia stinsa a unui lung sarut. sigur ca pentru tine toate astea sunt doar un joc din care tu trebuie sa iesi invingator, fara sa vezi ca nu mai conteaza victoria, ca placerea e prinsa la mijloc, intre noi doi si jocul asta de copii. si eu m-am saturat sa ma joc, mi-au ajuns atatea emotii desenate cu creta colorata.. ne vreau pe noi. iar daca eu stiu ce vreau, poate ca e timpul sa aflu si raspunsul tau. spune-mi ca ma vrei si o sa ma ai, dar spune-mi si daca nu vrei ca sa pot sa plec de langa tine pentru ultima data.”

pana sa ajunga ea la ultimul cuvant eu deja imi simteam inima alergand pe ultima suta de metrii spre o medalie de aur. fata asta..vocea ei si modul de a-si imprastia gandurile, dar mai ales povestea..simteam ca-mi privesc viata in oglinda si mi-era frica de raspunsul ce se lasa asteptat. parcul si frunzele cazute inainte de luna septembrie au disparut intr-un fundal negru cenusiu, iar bancile noastre au inceput se sa invarta. nu-i vedeam deloc si daca nu ar fi respirat atat de pronuntat, probabil as fi crezut ca el inca nu a ajuns si ca fata isi repeta inca o data scrisoarea, astfel incat s-o poata citi fara tremur in voce in fata lui. dar el era acolo, dincolo de raza mea vizuala, nepasator fata de prezenta mea, incercand sa para neatins de scrisoare. adevarul e ca nici eu nu as fi fost constienta de ei daca fata n-ar fi rostit totul o idee mai tare decat orice confidenta pe care i-o faci celui iubit, lasandu-ma fara alta optiune, decat aceea de a-i asculta discursul. vocea lui mi-a atras atentia, acum directionata asupra decorului patruns de cateva frunze, iar raspunsul a fost simplu: “nu”.

bancile noastre si-au marit numarul de rotatii pe minut doar ca sa se opreasca brusc, frante de sunetul unor frunze purtate de vant. m-am intors pregatita sa tin o lunga cuvantare despre cum nu poate frange povestea asa, despre faptul ca n-o va mai vedea vreodata pentru ca ea nu mai are motive sa-l doreasca aproape, despre a doua sansa pe care o meritam cu totii si despre cat de egoist este caci asta e si povestea mea, ca sa gasesc banca ocupata doar de o hartie alba, mototolita si indreptata de cateva ori. cei doi plecasera pana sa ma dezmeticesc eu, iar mie nu-mi venea sa cred ca asa se termina. nu era doar povestea lor, era si povestea mea, eram si eu descrisa in pagina aia alba pe care o scrisesem si eu de cateva ori, era si fericirea mea in joc. si poate ca d-asta nu mi-am dat seama, nu exista doua povesti identice. daca povestea lor s-a terminat atunci, a mea de abia avea sa inceapa.

portia de vise calde

si-a inceput ziua ca de obicei, terminandu-si lacoma portia de vise calde. inghitise vise timp de sase ore si tot se simtea flamanda, in stomacul ei nu se repeta decat un colt de idee: “daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate?”. oarecum nemultumita de micul dejun saracacios si-a luat umbrela de pe masa si a inchis usa in urma sa. a asteptat jumatate de ora inabusindu-si intentiile de a musca din oameni. in lumea ei paralela vede prin oameni direct in dorinte, le amplifica culorile cu pensule ciudate si apoi le pune in borcane pe care scrie mare cu carioca: pachete pentru pranz. realitatea a reusit sa o pacaleasca acum un an, a imbuteliat-o intr-un pahar cu capac si a fugit cu el la mare, l-a aruncat in apa si a lasat sarea sa-i topeasca continutul. in aceeasi zi si-a scos de sub perna prietena , si-a cerut scuze pe varful degetelor si a inceput sa-si expuna viata de cand a suflat in lumanari a cincea oara, pana la ultima secunda in care a vazut marea. de atunci isi petrece macar doua ore pe zi cu prietena ei, ii descrie in vorbe lumea din care vine si o invata subtil despre lucruri banale. dar azi sub umbrela multicolora n-au intrat doua codite impletite roscat ci multe fire de-un castaniu ciufulit. s-a uitat la el lung pana sa-si dea seama ca intr-adevar nu-l cunoaste si de abia dupa l-a invitat sa stea pe cimentul cald. i-a spus ca asteapta pe cineva si ca ii este foame, iar spre surprinderea ei, el s-a apucat sa-i povesteasca vise de acum o saptamana, doar ca sa-i mai potoleasca foamea. “si el se hraneste cu vise. .” cand si-a terminat povestioara, Ioana a scos un mic borcanel din geanta aruncata sub picioarele ei si i-a soptit, cu buzele plecate timid spre pamant: “acum desertul.” a uitat de fast food-ul care i se deschidea in fata, cu dorinte firave sau un pic picante, si si-a lasat degetele sa guste portia lor de dulce, parul scurt, rebel, moale. dupa ce s-a golit borcanul, degetele Ioanei le-au completat pe ale lui, “oare cum il cheama? dupa vise as zice ca poate Stefan..”, iar umbrela si-a inchis curcubeul in interiorul gentii. “daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate?”. Ioana si-a repetat intrebarea asta pana cand a trebuit sa deschida ochii, auzise metroul si pe doamna care a stat langa ea vreo trei statii palavragind despre placinta cu mure, simtise cum autobuzul a trecut la doar cativa centimetrii de pielea ei alba si in final vedea destinatia, sau doar punctul de plecare la care el o adusese. gara de nord. chipul ei l-a intrebat stins “unde?”, dar raspunsul a fost doar al treilea vagon al rapidului Bucuresti – Constanta. nu-si luase decat un pachet la ea, pe care deja il terminase, geamurile ramasesera larg deschise si statea sa ploua, nu inchisese radioul, dar cel mai important, esarfa cu care calatoarea mereu era atarnata de usa sifonierul, nu de gatul ei. fara dungile ei colorate si incarcate de parfum, in care sa-si plimbe copilaresc narile, amintindu-si de casa, se simtea pierduta printre vise pe care nu le putea digera, dar el, ghicindu-i teama, si-a reluat visele, protejandu-i trupul de lumea ce o lasau in urma cu viteza. s-a trezit buimaca, direct pe plaja, inconjurata de doua brate a caror continuare nu o vedea si de sunetul pescarusilor amestecat cu furia domoala a valurilor...a vrut sa scape de nisipul uscat ce-i invelea talpile in caldura apei, dar s-a oprit inundata de imagini frante ce-i goneau rapid prin fata ochilor, exact ca la un cinematograf in aer liber. mut, alb-negru, cu o derulare rapida a secventelor. ce vedea? pe Ioana, acum un an, tot pe plaja si tot seara, aruncand departe in mare un pahar cu capac. nu mai vazusese plaja de atunci si o credea straina, parfumul de acasa nu era nici el, iar apa contaminata o ademenea sa-si reia normalitatea de unde o lasase. ce simtea? caldura unui trup in stanga ei si timpanele tremurandu-i de atingerea catorva cuvinte. “e in regula, paharul tau cu realitate e la mine, marea e doar sarata.” in noaptea aia Ioana n-a dormit in patul ei jos si moale, a lasat marea s-o imbratiseze si s-a hranit cu vise povestite de el.

“daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate? poate ca pe el il cheama Stefan..”

[ mersi pentru ca nu ti s-a parut peticita ]

Bucuresti, oras asfaltat cu gunoaie

“Bucuresti, oras asfaltat cu gunoaie”

in noaptea asta te contrazic. in noaptea asta iti povestesc despre orasul pe care eu il vad mai des decat tine, despre orasul care-mi ingroapa trairile in ciment, despre orasul ce-mi ridica visele pe antene parabolice si despre orasul ciudat pe care eu il ador. daca tu ii urasti gunoaiele atunci eu ii ador parcurile pentru copii, iar daca tu ii dispretuiesti aerul poluat eu ii iubesc strazile aerisite din serile de vara. nu-mi face nici mie placere sa vad la fiecare colt de strada un batran sau un copil in haine murdare, cu priviri golite de speranta, dar ma simt mai bine cand ii intind o bancnota si un zambet si ii raspund cand ma intreaba cat e ceasu. nu mereu, recunosc ca mai trec si pe langa, dar macar pot sa-mi rascumpar greseala de ieri sau sa ma rasfat cu implinirea de dupa o fapta buna. da, stiu, sunt egoista. prea aglomerat si prea inghesuit nu exista, decat vara in autobuze si tramvaie si tocmai de asta ma plimb atat de mult cu metroul. e imposibil sa nu razi in metrou, sa nu-l iei macar o singura data in directia gresita, sau sa nu se uite tot vagonul la tine dupa ce prietenii tai se pierd prin statii. daca nu-ti place in subteran ai mereu la dispozitie taxiul, impreuna cu soferul manelist sau foarte vorbaret. in Bucuresti poti sa traiesti si o suta de ani si tot nu-l vei stii pe tot, o sa existe mereu straduta aia mica de care nimeni n-a auzit si pe care o sa vrei sa te pierzi cand simti ca te sufoci. orasul asta poate sa te asfixieze cu oameni cunoscuti doar atunci cand simti ca nu ai chef de nimeni, in cazul asta o sa te intalnesti cu o colega ce nu stie sa se opreasca din povestit, chiar si pe cea mai laturalnica alee din sectorul opus. si totusi poti sa iesi la plimbare prin Romana sau pe la Universitate, in zilele cu pofta de oameni si sa mergi toata ziua printr-o mare de necunoscuti. oricum, o zi de mers pe jos prin Bucuresti nu e niciodata irosita. pe strada viata e atat de intensa incat pare palpabila, nu trebuie decat sa stii sa-i iei pulsul si o sa te intorci acasa cu mintea plina de sacose in care ai aruncat, printre multe alte chinezarii, magazinul sau caffe-ul in care trebuie neaparat sa ajungi si tu, coafura tipei din 104 si premiera de la Scala. de epuizare nici nu poate fi vorba aici, seara iti arunca sub nas o noua doza de viata. daca parcurile se golesc, se umplu terasele si cluburile. ultimul autobuz pe care il iei e plin de oameni pregatiti pentru o noapte alba, pe strazi moda devine mai jucausa, peste tot misuna o buna dispozitie generala, parca te indeamna si pe tine sa devii un pradator nocturn, iar dupa ce ai cedat prima oara tentatiei o sa vrei de fiecare data mai mult, mai nou, mai interesant. nu stii niciodata ce te asteapta, din cauza asta ador Bucurestiul atat de mult. pentru ca m-a invatat ca podurile din filme, de pe care noaptea vezi luna plina, sunt reale, dar ca exista si poduri sub care iarna tramvaiele se aud ca niste tunete, pentru ca poti sa cauti cat vrei un pub nou, dar o sa-l gasesti intanplator dupa ce ti-ai baut ceaiul in alta parte, pentru ca un cort de 3000 de persoane nu e usor de gasit in curtea Politehnicii, pentru ca exista scari de bloc cu interfonul 497, pentru ca poti sa ajungi in douazeci de minute la Victoriei, dar ca e mai interesant sa mergi o ora cu 34-ul, pentru ca soferul te aude daca bati campii langa usa din fata si pentru alte 53 de amintiri, pentru ca toate drumurile ajung aici. si daca o sa ai timp sa-l admiri si tie va incepe sa-ti placa.

mai tarziu o sa-mi dai dreptate

daca as incepe coala asta ti-as pune o singure intrebare, te-as intreba ce iti place la mine. o singura data. rar si cu voce calma, asternand urmele creionului pe hartie, iar tu te-ai preface ca nu ma auzi, ca hartia nu exista. in liniste ar incepe apoi sa curga alta urme negrabite. cum ca nu-ti place balsamul meu de buze si ca te enerveaza momentele in care-ti sunt absenta la doar doi metrii de tine, ca bulinele nu merg cu dungile sosetelor, ca dimineata ceaiul nu miroase a cafea...dupa mi-ai omori placerea in liniste. sa-ti spun ca nu asta te-am intrebat e inutil, mereu imi raspunzi la fel, intr-un act de nesupunere ce-ti asigura starea de bine. la inceput credeam ca nu ma asculti sau ca nu ma intelegi. pentru o perioada chiar m-am intrebat daca tu imi alterezi simturile si poate ca din cauza asta nu rostesc aceleasi cuvinte pe care le aliniez prosteste si pe fuga in ganduri. raspunsul l-am ghicit pe jumatate caci prezenta ta ma afecteaza, doar ca in moduri mult mai profunde si total diferite. sa-ti repet intrebarea nu are rost, ai auzit-o si mai mult de atat, ai prelucrat-o, ai transformat-o in idei proprii, asa ca iti multumesc mut pentru un raspuns pe care nu ti l-am cerut. nici tu nu ai motive sa ma intrebi daca mi-au ajuns cuvintele de dinainte, mi-ai invatat reactiile la fel cum inveti fara sa vrei, facand copiute. tot din copiute stii si ca te-as putea asculta ore in sir raspunzandu-mi la intrebari imaginare, fara sa te intrerup si fara sa imi pierd atentia prin spatiul din jur, mai ales fara sa iti cer raspunsul pe care-l astept, dar ca tocmai nonsalanta mea te obliga sa-ti inchei discursul cu niste cuvinte pe care eu le doresc. creionul incepe din nou sa murdareasca hartia alba si-mi lasa lauri cu o urma de indignare. de data asta iti place cum imi sta ciufulita, dimineata cand pieptanul e departe, noaptea cand in somn eu imi aranjez bretonul sau de fiecare data cand tu ma coafezi. iti place si ca vara ma plimb prin fata ta doar intr-un tricou si in sosete pufoase, care se lasa in falduri in jurul gleznelor. tricoul e mereu al tau, cu doua numere mai mare decat cel pe care mi l-am cumparat saptamana trecuta, dar care-mi vine mai bine decat orice altceva. adori sa ma stii a ta. din aceeasi mandrie iti plac si diminetile in care te trezesti langa mine sau cele in care ma gasesti in bucatarie cu o cana de ceai si ceasca de cafea aburinde, saruturile nevinovate pe coltul gurii. dar cel mai mult te-ncanta sa ma enervezi spunandu-mi ca ma iubesti. mi-ai memorat privirea imbufnata si dintii ce-mi musca buzele, abtinandu-le sa nu te sarute si cel mai probabil asta e gandul cu care te inveselesti mereu. imaginea asta ti-o aduci in fata ochilor de fiecare data cand te uiti distrat la maine si surazi fara motiv. pe foaie mai e loc si pentru datile cand iti spun ca mi-a fost dor de tine caci ploua, pentru lotiunea de corp si faptul ca iti zic “copilu” cand tu esti mare, doar ca in ochi deja iti cad picaturi de somn. oricum, pana ma cunosti mai bine si descoperi unde imi tin creioanele continui sa scriu eu pentru tine, iar cand o sa citesti o sa vezi ca am dreptate.

un jurnal cu covrigi si fum de tigara

a patra zi de joi din iulie si telefonul suna la 3 jumate dimineata. de data asta nu e nici un mesaj fara somn, nici un telefon ciudat sau cu numar gresit, e doar alarma ce ma avertizeaza ca-mi trece timpul si ca mai bine imi mut parul obosit sub dus. o ignor pret de cateva minute si-mi aduc aminte cum ti-ai aruncat ochii direct in pixelii ce-ti aratau mersul trenurilor, la nici doua ore dupa ce te-ai dat jos dintr-un accelerat. am cedat dupa doua saptamani, zicandu-mi ca poate o sa fie bine, dar deja regret ora asta pe care am reusit s-o stau cu nasul in perna si cu gandul departe de valiza. doar racoarea diminetii si casiera care-mi cere banii pt bilete ma mai trezesc un pic inainte de suieratul trenului si de haosul ce pazeste fiecare usa de vagon. vagonul doi, scaunele 25 si 26, fata in fata, cu capul sprijinit de un geam murdar si rece. pe bilet ora plecarii e 05:30, in tren e 05:42, iar in casti un post de radio neclar. vad jumatate de rasarit, imi acopar picioarele cat de mult pot cu fusta care-n mod normal se opreste inainte de genunchi, imi pare rau ca mi-am lasat balerinii in bagaje si nu in picioare, apoi imi pare bine pentru ca in ei degetele mele ar fi devenit turturi. de plictiseala ma conving ca mi-e foame, poate timpul trece mai repede mancand, ca revista e atat de interesanta incat merita citita de trei ori si ca sfaturile pentru o vacanta perfecta se memoreaza cel mai bine dupa a patra recitire. aproape opt ore mai tarziu las aerul rece sa-si continue drumul spre Mangalia si vantul dinspre plaja sa-mi aranjeze parul. pana seara nu stiu decat de covrigi vanilati si proaspeti, lotiune de plaja si marea plina de gunoaie si alge, ultimele minute de lumina prinzandu-ma in baie, cu rimelul in mana si fardul auriu in fata oglinzii. dincolo de pereti se aude forfota, ultimele anunturi pt cluburile din noaptea asta si trei melodii diferite ce impreuna nu seamana a nimic decat a poluare fonica. in fata clubului regret iarasi si incerc sa gasesc o legatura intre toate miscarile chinuite carora le dau viata animatoarele. ma inconjoara oameni prinsi in lumea lor, doua focuri de artificii si multe sticle de bere aruncate nepasator pe podea. in singurele momente in care sunt despartita de muzica aud cum scartaie soseaua sub franele unei masini, portierele deschizandu-se, iar apoi admir o plecaciune adanca pana langa picoarele noastre si un “thank you God” ce rasuna in noapte. imediat muzica revine si imi ramane in timpane si in subconstient mult dupa ce adorm.
vinerea ma prinde deja pe plaja, cu pielea un pic colorata si lucioasa de la crema, cu ochelari de soare in apa si nisipul bine lipit pe talpi. apa e parca mai curata azi, mai intelegatoare cu cei ce-i invadeaza intimitatea si-i fura clipele de liniste, caci seara trecuta s-a razbunat. nu o cert si nici macar nu o dojnesc, uit destul de repede rautatea pe care o ascunde sub o fata calma si chiar ma hotarasc ca anul asta nu vreau sa fur nici o bucata din ea, ii las toate scoicile pe plaja ca sa le arda soarele, la fel cum imi arde si mie pielea deja maronie. nici seara nu o mai vizitez azi, ii arunc doar o privire galesa din microbuz si de sus, dintr-un autobuz descoperit, dar nu pare sa se supere, isi trimite valurile spre picioarele desculte ale catorva oameni rataciti noaptea pe plaja. vantul insa simte ca-si pierde atentia pe care i-o ofeream mai devreme si incearca sa mi-o atraga din nou prin jocuri intense cu care imi vrajeste parul. si totusi imi gasesc refugiu si de el, undeva deasupra orasului agitat, inchisa intr-o capsula de sticla, plastic si metal. din capsula ma ascund printre mesele si boxele din club, sub umbrele mari, cu oameni noi si necunoscuti. cu unii dintre ei ma gaseste rasaritul pe o banca rece. de aici pana in fata patiseriei gandurile imi deseneaza trasee ciudate prin cap, fara sens si directie. covrigi calzi insirati pe sfoara, un dus calai si patul moale pe care nu poposesc mai mult de zece minute, destul ca sa il presar cu macul de pe covrigi si iarasi prosopul de plaja, lumea somnoroasa, inghesuita pe plaja. ei s-au trezit devreme ca sa aiba marea cat mai aproape, eu nu am dormit deloc ca sa gasesc un loc pentru prosop si sticla de apa plata. ma mai lupt cu foamea si caldura cateva ceasuri dupa care ma inving, tarandu-mi pasii spre camera racoroasa si spre baia care la ora pranzului nu-ti ofera decat dusuri scotiene. seara imi trece repede in companie placuta, aer numai bun de respirat si pufuleti sarati si ma preda incet unei nopti ce se anunta agitata. la zece jumate intr-o gara mica si in mod normal populata de doar 15 persoane soseste trenul. fluierele o iau razna, marea de oameni tipa de bucurie, danseaza, se entuziasmeaza. de la atata entuziasm dau navala pe usile mici, escaladeaza trenul pana la geamurile pe care abia incap, rad si se bucura pentru ca sunt in tren. cand pleaca din gara mai sunt doi trei inca agatati de ferestre, cu jumatate de corp tras inauntru si picioarele pe afara. eu sunt fericita pentru ca astept o masina, dar imi schimb fericirea pe uimire si pe un sentiment de necrezut ceva mai tarziu, cand masina sta suspendata pe un damb ce trebuia sa ne asigure scurtatura spre soseaua principala. busitura cu care a coborat de acolo imi da cateva ganduri negre pe care ei au de grija sa le alunge destul de repede. nebunie, oameni grabiti, masini ratacite, directii ciudate si total diferite, zero locuri de parcare. ce urmeaza e greu de descris. 70.000 de oameni ce nu emana decat energie in stare pura, fluiere ce-si unesc suieratul intr-un sunet fractionat, o patura intinsa de lasere spre care sa-ti intinzi mainile, nisip fin in care sa-ti ancorezi picioarele, o scena enorma, lumini care te baga in transa si in final muzica ce le intregeste pe toate, le aduna intr-un univers paralel, in care nu conteaza nimic in afara secundei pe care o traiesti chiar atunci. un vis implinit o singura data pe an, pe care multi il testeaza cu apa rece a marii, o imbratisare rece ce-mi salveaza trupul supraincalzit. dimineata ma intorc cu spatele spre scena imensa care inca mai tresare pe ritmuri euforice si inlocuiesc luna portocalie cu un rasarit rozaliu. de lumina asta m-au ferit ochelarii de soare toata noaptea si inca o fac si la cei 40 de km/h cu care las totul in urma.
adormita vad ca tipul de la simigerie imi intinde sfoara, legata de patru covrigi, cu un zambet copilaros, de parca simte si el cum parfumul mi s-a transformat in fum de tigara in ultimele zece ore, iar eu nu pot decat sa-i multumesc cu un glas ramas cald de peste noapte si cu un gand de adorare pentru ca a deschis devreme.
dupa nu am mai vazut marea decat de doua ori si mi-am tinut promisiunea, am lasat-o intreaga, ca sa nu creada ca-mi va fi dor de ea, dar mai mult pentru ca nu am vrut suveniruri care sa-mi altereze amintirile cu realitatea lor bruta. am vrut sa-mi pastrez amintirile la fel cum le-am gasit, asteptandu-ma pe fiecare dara de nisip si la fel cum o sa pastrez numarul de telefon de 14 cifre, pe care s-au chinuit sa-l scrie indeajuns de citet cat sa-l pot descifra pe autostrada, cand masinile goneau una pe langa alta cu 100 si ceva la ora. la fel cum pielea o sa-mi ramana bronzata inca doua trei luni.

doar doua pastile

- ia-le si hai sa mergem.
- o sa intru in supradoza..
- de la doua aspirine?
- nu, de la tine…
- cred ca mai bine plec.
nu spui cand, nu-mi inunzi urechile cu detalii, ma lasi sa ma pierd intr-un pahar cu apa galbena, culoare obsedanta, imbolnavita de atatea cuvinte abandonate in aer. aici totul e galben...pielea noastra , sentimentele, patul, distanta dintre noi, pana si ochii tai picura galben pe podeaua stearsa. nu te-am intrebat niciodata daca-ti place si nici tu pe mine, asa a fost inaintea noastra, am pastrat-o la fel si acum asa o traim, lumea in care doar praful e alb. respiri incet, inspirand fiecare colt, fiecare secunda din locul asta pierdut. cred ca te-ai inghitit si pe tine prin propiile-ti nari, caci ai tusit incet, alungand pentru cateva clipe tacerea pe care ne chinuiam sa o intelegem. de obicei taceam doar cand dormeam si ne uitam pe furis unul la altu sau cand stiai ca nu am chef de tine. de data asta ne respingeam singuri in tacere, ca sa ne putem intelege si ne-am gasit din priviri, prinsi intr-un joc obositor.
- sau mai bine ramai.
- atunci ce vrei?
ma amestec subtil cu praful primei stele sfaramate intre noi si-mi las buzele sa se joace in aer..
- vreau sa-ti aud pasii infipti in podea de atatea ori incat sa nu ii confund niciodata, la fel cum ti-am invatat respiratia din noptile calde. esti ca un ceas care ramane fara baterii, insipri incet, tinand aerul in tine cateva secunde, apoi il gonesti cu o forta din ce in ce mai obosita de vise. si mai vreau ideile pe care mi le schitezi in urechi in momente pe care doar tu stii sa le alegi. ma lasi cu gura usor cascata intr-o incercare de a-ti striga un “DA! Hai” si cu lumea din jur asteptand sa imi incep cuvintele ce cred ca le sunt adresate. ma intorc spre tine cu aceeasi fata pe care o are un copil pe scena scolii, la mijlocul recitalului, cand si-a uitat urmatorul vers, iar in timp ce tu-mi zambesti complice eu nu pot decat sa balbai incurcata un “da, ai dreptate” sau “cred ca am uitat.” de tine deja sunt dependenta si chiar incep sa fiu imuna la dozele pe care mi le strecori cateodata in galbenul asta. vreau doze mai mari, mai multe, mai dese…am nevoie de ele. nu am crezut ca voi ajunge dependenta, sau cel putin nu de tine si iata-ma acum, in fata ta, avansand in gradele nebuniei mele. eu ti-am zis ca o sa intru in supradoza si tu ai crezut ca mi-e frica de asta.. mie nu mi-e frica, am avut toate noptile in care tu nu ai fost ca sa ma obisnuiesc cu gandul, dar tie iti e..
- frica?...mie…?
- ai vrut sa pleci nu?
trupul iti dispare treptat in scaunul de langa usa, pe care iti azvarli haina in zilele friguroase si ajungem la acelasi nivel. nu mai trebuie sa-ti caut expresiile fetei deasupra mea.. esti absent, iar playlist-ul se termina in camera prea galbena.

un elastic de par

l-am cautat cu grija inainte sa plec, fara importanta, dar stiam ca o sa am nevoie de el asa cum am avut si inainte, cand el se ascundea in mirosul greu de lemn al unui sertar. noroc ca-l uit mai mereu prin pantaloni, in buzunarul ala mic din care cu greu pot sa scot vreodata maruntisul si in care raman mereu hartiute ce se dezmembreaza in masina de spalat. zisesem ca ti-l dau inapoi inainte sa plec, dar a ramas acolo si dupa n-am mai vrut sa il scot, il pastram pentru cazuri de urgenta, nopti pierdute in care simteam caldura in fiecare molecula. acum il vroiam pentru o altfel de urgenta, o dimineata lenesa in care probabil parul avea sa-mi fie o ultima grija, prins lejer intr-o adunatura de fire blonde, satene si chiar albe. l-am bagat in pantaloni cu gandul sa ti-l dau a doua zi pe la pranz spre seara, am inchis usa si intr-adevar nu mi-a trebuit pana dimineata. camera nu-mi era prietena decat de-o noapte si parea sa vrea sa ma descopere mai mult decat deja o facuse. peretii albi, pictati de umbre, perdelele care ma aparau de o invazie cruda a soarelui mai harnic decat mine si patul moale ma primisera cu caldura, mai putin usa ce ramasese deschisa, indicandu-mi drumul spre casa. l-am cautat din pricina imaginii ciufulite din oglinda, dar mai mult pentru ca ma simteam obligata sa-l folosesc daca tot nu mai puteam sa ti-l dau inapoi. s-a pierdut destul de repede si pe nesimtite printre perne, gasindu-si un loc bun de odihna pana cand ar fi trebuit sa-l gasesc, strecurandu-l la loc in buzunarul stramt si intunecos. usa a castigat insa destul de repede, privindu-ma absenta doar pe jumatate, asigurandu-se ca o vad destul de des incat sa-i inteleg mesajul. l-am cautat revoltata de timpul pe care si l-a ales sa dispara, si motivata de dorinta de a vedea imaginea aia ciufulita disparand de pe oglinda. poate ca o singura noapte nu i-a ajuns camerei pentru a-mi fi o prietena mai buna, sau poate ca vroia doar sa ma intorc sa o vizitez, oricum nu mi l-a mai dat inapoi. posibil ca nici el nu a tipat prea tare cand il cautam, ii convenea un concediu, spre incantarea ta, caci iti placea la nebunie micul razboi pe care mi-l declarasera niste fire rebele, ondulandu-se in toate directiile. am urmat usa si ea m-a indreptat spre altele, usa de la scara, de la autobuz, o alta usa neunsa din autobuz, usa de la casa, de la camera din stanga scarilor si in sfarsit usa de la camera mea, lipsita de secrete si de intentii ascunse. de el am uitat in ziua aia si mi-am adus aminte doar peste cateva zeci de ore cand mi-ai cerut o explicatie, doar ca nu legata de el. stiu ca si la tine era tot cu imprumut. il luasei de la cineva din Sibiu in ziua in care m-ai sunat sa-mi spui ca ai gasit unul din alea sase orase pentru vara. erai fascinata. am uitat din nou de el pana cand mi-ai spus ca tu l-ai gasit, inseamna ca pana la urma camera nu spera s-o vizitez din nou, dar ca nu te-a placut mai mult decat pe mine. a plecat mai departe sa exploreze marea dupa ce a vazut mai mult decat a sperat vreodata: capitala culturala, orasul lalelor, capitala si litoralul. inca mai astept o vedere de la el, dar fara prea mari sprante, in fond este doar un elastic de par.

standul de carti

mancarea nu mai are gust, probabil pt ca nu mi-e foame. mai devreme eram in fata standului cu carti. nu mai trecusem de mult pe acolo, iar la o prima revedere mi s-a parut neschimbat, aceleasi carti pe care le studiam cate un sfert de ora si acum o luna, sau doua. cred ca a trecut prea mult de cand n-am mai cercetat rafturile astea si chiar si asa nici azi nu m-am oprit cu prea multa tragere de inima. nu citesc mereu, am perioade in care adorm cu cartea in mana ca apoi sa stea pe birou sau aruncata prin camera cateva luni, e greu pana ma apuc de citit si dupa ceva mai greu pana fac o pauza. si cand o fac, nu e o pauza de cafea, e mai mult o pauza pt un pranz copios cu desertul inclus. acolo eram, doar eu si inca o silueta subtire. verdele inchis al fustei ii acoperea genunchii si contrasta oarecum cu sandalele albe si joase, aproape fara talpa. mai mult de atat nu-mi aduc aminte, cartile care se lipsesc de mine pana la ultimul numar de pagina sunt puse de obicei pe rafturile joase care te fac sa te apleci sau sa te dai doi pasi mai in spate si iti aduc cateva priviri prietenoase de la oamenii in drumul carora stai. tot spre ele mi-am orientat si azi gandurile, ce-i drept cam fara prea mult interes. prin aprilie aveam o carte deja inceputa si alte doua care isi asteptau randul pe biblioteca, iar eu in fata standului de carti planuiam ce voi citi cand le termin, facand abstractie de lista deja existenta in portofel. prima la rand a fost Orbitor, Aripa stanga de Mircea Cartarescu. m-am indragostit de proza lui dupa ce am citit Gemenii cam oriunde apucam, acasa cel mai mult, dar si in metrou, la scoala, in parc cand trebuia sa fiu la scoala. Orbitor m-a inspirat in primele 50 de pagini dupa care am fost mai ocupata sa dorm sau sa ma gandesc ca nu am timp in momentul ala si cred ca pauza asta s-a prelungit pana la o cina tarzie. am dat din nou de carte zilele astea, mi-am luat sezlongul, am iesit pe terasa si m-am reapucat, determinata, de ea. determinarea probabil s-a pierdut undeva pe drum, printre litere si semne de punctuatie pe care nu prea le mai intelegeam asa de bine, din cateva pagini de abia am prins o idee, si ea cam amarata. azi era bine plasata pe un raft nici sus, dar nici jos, la nivelul ochilor astfel incat sa nu ai de ales, sa-i observi coperta cenusie cu scris portocaliu fara sa vrei, fara sa te poti abtine. imi statea in fata savurandu-si victoria, aratandu-mi ca totusi imi trebuie mai mult ca sa ii dau de cap si asteptand pe cineva care sa mi-o fure din raza vizuala, cineva care sa o poate termina intr-o saptamana. am trecut mai departe, la cartile cu povesti ciudate, actiuni si sf-uri care ma lasa rece, povesti care atrag doar prin vulgaritate, Codul lui da Vinci – editie de buzunar, Codul lui da Vinci – editie noua, cateva premii nobel pt literatura, Chei oculte in Codul lu da Vinci. deschid curioasa Mendibul-ul lui Cartarescu, dar entuziasmul mi se tranforma repede intr-un amestec de impulsuri ce ma fac sa inchid cartea, pastrand in minte imaginea unui cui ce strabate inima inca plina de viata a unei pisici. probabil Cartarescu o sa mai astepte ceva timp. ma opresc la un exemplar Varstele lui Lulu cu speranta ca o sa-mi redeschida apetitul pt citit, in timp ce muzica de la standul urmator deja ma ameteste, ma hipnotizeaza intr-un mod ciudat, tragandu-mi spre ea fiecare incercare de concentrare. arunc o ultima privire si dau sa plec. o vad pe marginea raftului, gata sa cada cu prima atingere mai putin delicata. aceeasi nuanta ce mai devreme contrasta sandalele albe, o poza neclara si litere ingalbenite al caror intreg ma atrage in mod inexplicabil. doua minute mai tarziu trec fericita pe langa cartea cu coperti cenusii, tinand in mana propriul meu Castel de Kafka, cu muzica imprastiandu-mi gandurile.

sfarsit de dimineata

suna. insistent, enervant, aproape plictisit de sunetul sau lung si obosit. imi dau visele afara din pat si incerc sa nu le primesc inapoi, dar imi concentrez energia asupra pleoapelor. se deschid si ele cu miscari adormite, in timp ce un val de lumina imi micsoreaza pupila. imi prabusesc pleoapele si ma intorc cu spatele, dar inca suna, din ce in ce mai tare, din ce in ce mai sacaitor. capul mi se afunda in perna. alarma suna peste doua ore, e sambata oamenilor, lasati-ma sa dorm!!!! de afara nu se aud decat cauciucuri de masini, undeva pe un asfalt indepartat , cocosi care nu au nimerit niciodata o ora fixa si oameni mult prea matinali pt visele mele, care se baga din nou in pat, langa mine. e clar. le imping afara cu mana si incep sa pipai bucata de covor care-mi altereaza somnul. trec peste firele aspre si il gasesc: telefonul, singurul care ma trezeste atat de dimineata. Il duc la ureche si mormai ceva de neinteles chiar si pt mine.
- sunt aici.
ma intorc pe spate si ma uit in pat: jumatate gol, pe jumatate eu. nici pe scaunul de la birou nu esti, decat o rata de plus si umbrela, iar pe fotoliu e aruncat prosopul de cand am iesit aseara din dus.
- inca visez, dar totusi eu nu te vad. Aici unde?
- e deja 9..
- a..aici..
ma cuibaresc mai bine in cearceaf si inchid ochii fericita. te aud spunand ceva despre cateva ore si ca e placut afara, parca si ceva legat de o plimbare..de un tren accelerat…telefonul imi aluneca incet din mana pe perna, lasandu-mi degetele goale langa ureche. adorm. din nou acelasi sunet obosit, din nou acelasi volum in crestere.
- da scuze, am adormit.
- hai, intr-o ora in statie. Nu intarzia!
o ora…in statie…atat retin si imi repet cuvintele astea doua pana le inteleg.
- esti nebun?!?!?! eu inca dorm. si pana sunt gata, pana ajung..pe putin doua ore.
- bine..hai.
- sa nu ma lasi sa te astept!
iau perna in brate si oftez lung, ca si cum as vrea sa simti si tu oboseala care imi lipeste trupul de patul jos. ma intind, alung cearceaful pe jumatatea goala de pat, mai bine erai tu acolo si simt cum talpile apasa covorul destul de aspru cat sa ma incomodeze, destul de moale cat sa imi placa. mai aud dusul si apoi pe mama strigand dupa mine ca iar plec nemancata. nu stiu cat e ceasul, dar nu par sa ma grabesc, doua ore imi sunt destule. soferul microbuzului ingana ceva de bine cand maruntul din mana mea ajunge pe jos, pe sub scaune, printre picioarele unor oameni cu priviri intrebatoare. adun monezile, imi cer scuze si apoi ma refugiez intr-un scaun din spate, cu capul lipit de geam. incerc sa-mi dau seama ce visam mai devreme, dar nu-mi aduc aminte decat o strada cam aglomerata si apoi telefonul cantandu-mi serenade de pe covor. oricum trebuie sa cobor.
pe drum incerc sa-ti insir dimineata mea, dar cuvintele zboara pe langa tine, spre oamenii ce trec pe langa noi, poate ca vorbesc prea tare. renunt dupa ce te intreb cand ai venit, iar tu imi raspunzi ca nici tu nu ai dormit prea mult, prefer sa imi clatesc fata cu sfarsitul diminetii, tinandu-te usor de mana. ma ghidezi si ma las condusa de tine, cu toate ca stiu deja cele cateva minute pana la magazin, straduta intotdeauna aglomerata din spatele lui si in special aleea din fata blocului, pe care ne studiaza mereu cateva babute fara ocupatie. de obicei te opresc si te sarut inainte sa intram in scara doar ca sa le dau subiect de conversatie pt urmatoarea ora si ceva, dar azi imi e prea somn, te las sa deschizi usa si intru cuminte. te duci direct la lift si apesi zdravan de cateva ori un buton probabil mai batran decat tine.
- eu urc pe scari.
te enerveaza scarile asa ca ramai in fata liftului de doar trei persoane, iar sunetul usilor sale inchise ma ajunge din urma pe a saptea treapta. blocul e vechi si treptele inguste, pistruiate de gama larga de culori a pietrelor pe care au calcat mii de pasi. cand liftul incepe sa urce privirea mea e deja sus si ma trage dupa ea..ce etaj era?
- iar ai uitat etajul..
te ridici de pe prag cu miscari incete, completate de un zambet atotstiutor pe care il sting cu aroma de capsuni a strugurelului ce il urasti atat de mult. scara goala tace, topind in liniste sunetului cheii in usa.

un etaj pe care il uit mereu

obsesiv aceleasi pagini deschise, obsesiv aceleasi ganduri. acelasi gust de rom cand bomboana se sparge intre dinti.
- nu am chef de joaca. lasa-ma sa ascult cum ma privesti.
te uiti mirat la mine, ai vrea sa ma intrebi cum, dar nu esti sigur ca ai auzit ce trebuia. las bomboanele pe masa si ma intorc usor spre tine, doar cat sa te pot privi peste umar.
- sa ascult cum ma privesti, doar noi 2 in camera. uneori eu pe fotoliu cu barbia infundata in perna pe care o tin mereu in brate, iar tu in bucatarie. nu ma uit spre usa, dar stiu ca-ti mai arunci o privire spre fotoliu si zambesti asa ca zambesc si eu. iar cand nu esti la bucatarie eu ma prefac ca ma uit la televizor....
imi mananc surprinsa cuvintele, le inghiti si tu si imi soptesti ca vrei furtuna, cu toate ca afara ploua. ma prinzi de mana dar eu deja m-am ridicat de pe canapeaua convertita in pat, prea departe ca sa ma poti tine. ma opresc cateva secunde si ma intorc spre tine, iti strang degetele si apoi le dau drumul. imi intorc spatele spre ochii tai in timp ce ai mei studiaza ploaia de afara. balconul e plin asa ca ma opresc in fata usii lui, destul de aproape incat sa observ cladirea din fata blocului.
- stii, ma gandeam sa urc pe scari de acum inainte, niciodata nu mi-au placut lifturile.
- conserve de vieti.
ma infior incet, afara cerul se sparge in bucatele, iar tu razi si rasul tau ma inveleste in siguranta. mainile mi se lipesc de sticla si-mi dau seama ca pe unghii ploaia ar fi rosie, o dragoste lichida.
- o dragos..
imi furi talia, ma arunci in pat langa tine. zambesc timid si imi apropii buzele de coltul gurii tale, ratandu-l intentionat, imi place sa te tachinez. coltul gurii, amagit cu doua secunde in urma, imi alinta acum usor pielea...bratele tale ma invaluie, iar eu deja nu mai aud furtuna de afara..

o lume in doua

citeste si mainile o dau de gol. se ridica, deschide geamul, simte aerul care o arde si pe care tu il condamni, il ridiculizezi fara sa il lasi sa te cuprinda, il murdaresti cu sentimentele tale si apoi te intrebi de ce te sufoci. nu isi da seama cum ea poate sa mai vada speranta prin nori de praf, de ce ii place noaptea si de ce adora muntele cand toti viseaza marea si printre toti voi fugiti spre polii opusi. si nici macar atat, ea sta pe loc, in acelasi loc pe care tu il vezi plin si care pt ea e gol, acelasi loc conturat prin detalii carora tu nu le dai importanta. nu poate sa creada ca lumea ei poate fi vazuta astfel, ca exista ochi atat de bolnavi si plini de lucruri inutile, atat de insetati dupa povesti de care se feresc. citeste inca o data, mai in graba, mai concentrata asupra ei decat asupra lui, se gandeste la cele doua lumi ale ei, incearca sa se calmeze. ar vrea sa tipe dar nu e singura, ar vrea sa plece dar unde? ar vrea sa-ti deschida ochii spre ceea ce vede ea, dar tu esti departe, nepasator si fara sa-ti dai seama ca ea exista cu adevarat. mai citeste inca o data, printre randuri si incercand sa inceapa cu inceputul, dar mintea ei te ataca cu ultime argumente si apoi se inchide, se imprastie si se lasa purtata departe, iar tu..tu nici nu realizezi. te intinzi in pat plangandu-ti de mila. treci in revista ziua si probabil uiti cuvintele astea, nu au fost atat de importante pt tine, doar semne ce iti umplu spatiul deja suprapopulat, codificate intr-un moment de neputinta. ea nu te recunoaste, tu nu o cunosti. isi lasa gandurile sa se amestece cu apa ce-i curge din ochi, se simte dezorientata si apoi te condamna la fel cum tu ii condamni lumea: pt sentimente pe care nu le ai, iar tu pt sentimente pe care le-ai pierdut.

locuri pt seminte

stateam acum pe seara la masa cu ai mei. noi trei insirati in jurul mesei de sase persoane, dar care de mult are doar 4 locuri si o latura lipita de perete. era si motanul pe acolo, asezat strategic in spatele meu, ceva mai aproape de bolul lui de mancare decat de masa, doar cat sa-l vada mama. e hot si stie ca mama are o slabiciune pt el, chiar daca nu vrea sa o spuna. imi zice doar mie sa-i rup un pic din snitelul meu, in fine. ma ridic si ma uit la el cu subinteles: "ai reusit si de data asta cersetorule..", ii pun cateva bucatele in bol si imi reocup locul. nici nu-mi aduc aminte cum mi l-am ales. de mica am stat in acelasi loc la masa si la fel si ai mei. mama in capul din dreapta, tata in capul din stanga iar intre ei noi doua, eu si sor-mea. ea spre mama, eu spre tata, ciudat aranjament. noi doua semanam mult, dar pe langa ai nostrii ea semana cu mama si eu cu tata, asta ne-o zice oricine ne vede impreuna, a devenit deja la fel de banal ca "buna ziua" sau "ce mai faci?". nu asta conteaza. eram toti trei la masa, sor-mea era sus, probabil facea dus pt ca auzeam apa scurgandu-se din baia ei in jos, pe tevi. ai mei vorbeau despre ceva legat de servici fara prea multa implicare, cu pauze mari si dese, iar eu ma gandeam sa ies un pic pe terasa mai tarziu. mi-era pofta de pepene rosu. sa-i scot incet semintele, chinuindu-ma cu alea mai ascunse, sa separ miezul rosu de coaja si apoi sa-l tai cubulete. asa imi place mie sa-l mananc, folosind cutitul pe post de furculita. asta vroiam si acum sa fac doar ca felia de pepene din fata mea nu avea seminte, nici gauri pt seminte, nici la vedere si nici ascunse bine in mijlocul feliei..nu avea seminte. aiurea felie de pepene. am mancat-o cu un sentiment ciudat, dezamagita si intrigata in acelasi timp, asteptand sa gasesc macar o samanta ascunsa bine pe undeva, dar degeaba. a ramas doar coaja in nuante de roz si alb cu o dunga verde si destul de dura si atunci mi-am dat seama: mie imi plac semintele din pepeni.

papucul

azi sunt fericita, maine ma topesc in culori. in starea pe care o am de doua saptamani si care se accentueaza in fiecare dimineata si in speranta ciudata cu care ma culc. au trecut cateva saptamani bune si aici sunt eu, in fata unei masinarii ciudate si cu papucul stang pe fotoliul de langa mine. m-am decis sa-mi inving teama de paianjeni, creaturi hidoase cu prea multi ochi si mult prea multe picioare, dar e greu sa-l omor cand nu stiu unde fuge. un prieten de al lui mi-a facut craciunul de neuitat. mi-am golit sifonierul ca sa-l gasesc si deodorantul ca sa-l omor, doar nu vroiam sa-mi umplu sifonieru cu insecticid, cel putin nu in noaptea de 25. in orice caz aici sunt, numarand niste saptamani pe calendar. nu mai cred de mult in magie sau vraji, dar iti vad cuvintele pe monitor. uneori sunt fericita, alteori trista sau doar ingandurata. acum sunt neputincioasa si nimic nu ma enerveaza mai mult decat sentimentul pe care il ai cand stii ca nu poti, fara sa te impiedice vreo regula scrisa sau macar ceva care sa te poata justifica. nu ma impiedica decat sentimentul de "mai bine lasa". ma intorc la cautarea mea pt ca deja ma dor picioarele. as vrea sa le pot intinde pe covor, dar mi-e frica si le tin ghemuite sub mine, pe scaun. nu ma pot concentra prea bine, mi-e lene si camera e prea mare si oricum e doar sufrageria. eu o sa dorm in camera mea, departe de alea patru perechi de picioare care nu imi dau pace cateva ore din momentul in care le-am vazut. le simt urcandu-se incet p mine si incerc sa le dau jos dar nu e nimic acolo, doar imaginatia mea. imi intind cu grija picioarele pe birou si ma gandesc la "paianjenii" din viata mea. oameni a caror simpla vedere ma pune in alerta si care ma bantuie mult dupa ce au disparut, dar totusi nu la fel de inspaimantatori sau poate chiar deloc. de fapt singura asemanare intre ei e durata efectului pe care il au asupra mea, cu toate ca paianjenii dispar din mintea mea atunci cand papucul , cartea sau ce-mi cade in mana isi face datoria. cu oamenii ce fac? pe ei nu pot sa-i iau cu o hartie si sa-i arunc la cosul de gunoi, poate ca nici nu vreau. cuvintele tale sunt inca pe monitor, iar picioarele mele inca pe birou.

jumatate

vad deja: chiuveta, oglinda, crema de fata cu pata de rimel, creioanele de ochi si fardul portocaliu. vad si restul baii. perdeaua de la cada, cu lebede, a caror culoare s-a scurs de mult, cosul de rufe pe jumatate plin, unde sunt mereu hainele pe care le vreau, vad pana si covorasul din fata cazii pe care imi place sa-mi imprim talpile ude atunci cand ies din dus. la fel de mult cum imi place sa ma joc cu picaturile de apa si sa ma infasor in prosopul moale. undeva deasupra cazii sta uleiul de corp pt bebelushi. era singuru pe care-l mai aveau asa ca l-am luat pe asta. toate imi aduc aminte de graba dinaintea plecarii, dusul facut pe fuga si senzatia placuta a picaturilor de apa alunecandu-mi pe piele, prosopul aruncat pe pat in timp ce eu stau nehotarata in fata sifonierului, fardurile incercate pana cand imi vine ideea salvatoare, tubul de fixativ din fata oglinzii, senzatia ca am uitat ceva fara sa-mi pot da seama ce. chestii enervante, dar pe care le uit repede. uit totul imediat ce ajung in fata. multimea care ma invaluie..oamenii necunoscuti care incearca aceleasi senzatii ca si mine, luminile haotice care ma inconjoara si in final muzica...muzica ce ma duce intr-o alta dimensiune, muzica ce ma transforma. totul se deruleaza repede. soarele, frigul pe care nu-l simt, metroul si oamenii care pleaca la 8 dimineata intr-o zi de duminica, ochelarii de soare, usa si iarasi oglinda, fardurile, cada si covorasul. trairile sunt puternice, iar viata...se simte mai intens ca niciodata. in 2 ore nu mai simt noaptea, nici muzica, doar patul ma linisteste, adorm ascultand sunetele zilei ce imi inunda camera prin geamul deschis. aceleasi sunete ce umplu spatiul dintre mine si sol, fiecare micron din cimentul ce ma sustine la 3 metrii deasupra pamantului. zgomotul se schimba in urechile mele, revine muzica hipnotizanta, ochii inchisi revad multimea, simt lumina care ii orbeste. dispar pe rand si raman eu, intinsa pe terasa..cu ochii spre stele

povestile mele

in seara asta sunt mai multe stele ca niciodata, iar eu numar avioane. imi cer scuze pt ca tin la tine in felul meu si traiesc si simt asa cum sunt, dar te-ai obisnuit deja. ma bate vantul iar manecile se lungesc, devin manusi intr-o noapte de vara. peste strada sau ceva mai departe e reflectorul ce-mi lumineaza peretele de langa pat. e una din serile in care lumina lui alba ma izbeste. schimb postul si dau muzica mai incet. imi aduc aminte de tine, deja o alta parte a cuvantului "tu". ma gandesc la printi si printese, la caii albi din copilarie. eram un alt copil atunci. acum am povestile mele, in care cred. pana devin relitate. si pana atunci eu numar avioane. ma ridic si ma sprijin de balustrada. vad podul, luminitele, masinile. vieti straine pe care le simt. ma simt energica, ceva in mine vrea sa tipe, sa alerge, sa fie libera, ma hranesc cu vise. sunt deja in mijlocul terasei, in picioare, uimita de gramada de stele asezate fara ordine. si-atunci mai vad un avion. ma dau un pas mai in spate si vad scheletul pe jumatate gata. aud ultimele doua artificii si apoi se aprind felinarele.

stinge tigara

"fumez o tigara. n-am mai fumat de mult, dar promit ca nu ma apuc din nou"
"o sa mori mai repede"

e ciudat de simplu sa te joci cu niste cuvinte, mai rau e ca ne jucam cu alea importante. la 15-16 ani deja spunem ca iubim cand vedem iubirea in jurul nostru atat de rar, cu atat mai putin o simtim. de abia stim ce inseamna sa ne iubim parintii pt ca suntem prea ocupati sa le gasim defectele, dar totusi noi suntem capabili sa iubim. la fel ne jucam si cu viata. o traim si avem feluri ciudate de a o face. suntem copii si apoi bem, fumam, ne drogam. pt ca vrem si pt ca putem. atunci eu vreau sa reincep sa simt. sa simt ca iti e teama si ca esti emotionat cand imi zici ca ma iubesti, sa-ti simt trupul dimineata. vreau sa-ti simt bratele in jurul meu seara cand mi-e frig, vreau sa simt ca esti fericit fara sa imi zici un cuvant, iar eu vreau sa simt ca iubesc. pt ca pot.

perfectiunea..

nimic nu ma plictiseshte mai mult decat perfectiunea. poate ca nu este atat de greu de atins pe cat credem, dar singurul lucru care ne opreste de la transformarea ei in realitate e chiar vointa noastra. pt ca defectele sunt culori care ne fac sa parem umani, sunt sentimentele noastre, ale tuturor. si sentimentele ne fac vulnerabili, iar perfectiunea nu include fiinte slabe, influentabile sau cel putin nu perfectiunea pe care o vad si ceilalti. si totusi sentimentele sunt caramizile ce ne compun. dak le pierdem p ele ne pierdem si p noi. shtiu asta. si din cauza asta e mai bine sa spun k eu nu caut perfectiunea ci armonia, caci in timp ce perfectiunea , asa cum ne-o imaginam de cele mai multe ori, este aceeasi pt toti armonia e personalizata. este imbinarea fiecaruia a defectelor si calitatilor, este perfectiunea fiecaruia, care ne implineste. asa cum Dumnezeu este perfectiunea tuturor, raiul este diferit pt fiecare.

happy end

imi vreau happy end-ul la fel de mult cum te vreau pe tine. caci atunci cand vad oamenii din jurul meu am tendinta sa-i observ doar pe cei fericiti si sa ma opresc la ei. le vad relatiile de aproape un an care par sa nu aibe sfarsit. vad cat de indragostiti sunt in fiecare zi, de parca ar uita mereu restul saptamanilor trecute si ar fi intotdeauna o prima zi. ma intriga intelegerea lor si faptul ca se cearta fara sa se gandeasca la despartire, se cearta de parca ar shtii ca isi permit. si mi se face sete de stabilitate si de sentimentele lor. pana acum credeam ca nu pot sa ma opresc intr-un loc pt prea mult timp, ca trebuie mereu sa avansez in cautare, dar acum realizez ca am tot timpul din lume, tocmai pt ca e timpul meu. chiar daca nu stiu cand se va termina, eu pot totusi sa-l manipulez. si imi dau seama ca o sa-mi para mai lung daca sunt fericita un moment, sau poate doua. probabil de asta nici nu-i mai vad pe cei ca mine, ma axez pe fericire si imi pare rau ca nu e a mea.