standul de carti

mancarea nu mai are gust, probabil pt ca nu mi-e foame. mai devreme eram in fata standului cu carti. nu mai trecusem de mult pe acolo, iar la o prima revedere mi s-a parut neschimbat, aceleasi carti pe care le studiam cate un sfert de ora si acum o luna, sau doua. cred ca a trecut prea mult de cand n-am mai cercetat rafturile astea si chiar si asa nici azi nu m-am oprit cu prea multa tragere de inima. nu citesc mereu, am perioade in care adorm cu cartea in mana ca apoi sa stea pe birou sau aruncata prin camera cateva luni, e greu pana ma apuc de citit si dupa ceva mai greu pana fac o pauza. si cand o fac, nu e o pauza de cafea, e mai mult o pauza pt un pranz copios cu desertul inclus. acolo eram, doar eu si inca o silueta subtire. verdele inchis al fustei ii acoperea genunchii si contrasta oarecum cu sandalele albe si joase, aproape fara talpa. mai mult de atat nu-mi aduc aminte, cartile care se lipsesc de mine pana la ultimul numar de pagina sunt puse de obicei pe rafturile joase care te fac sa te apleci sau sa te dai doi pasi mai in spate si iti aduc cateva priviri prietenoase de la oamenii in drumul carora stai. tot spre ele mi-am orientat si azi gandurile, ce-i drept cam fara prea mult interes. prin aprilie aveam o carte deja inceputa si alte doua care isi asteptau randul pe biblioteca, iar eu in fata standului de carti planuiam ce voi citi cand le termin, facand abstractie de lista deja existenta in portofel. prima la rand a fost Orbitor, Aripa stanga de Mircea Cartarescu. m-am indragostit de proza lui dupa ce am citit Gemenii cam oriunde apucam, acasa cel mai mult, dar si in metrou, la scoala, in parc cand trebuia sa fiu la scoala. Orbitor m-a inspirat in primele 50 de pagini dupa care am fost mai ocupata sa dorm sau sa ma gandesc ca nu am timp in momentul ala si cred ca pauza asta s-a prelungit pana la o cina tarzie. am dat din nou de carte zilele astea, mi-am luat sezlongul, am iesit pe terasa si m-am reapucat, determinata, de ea. determinarea probabil s-a pierdut undeva pe drum, printre litere si semne de punctuatie pe care nu prea le mai intelegeam asa de bine, din cateva pagini de abia am prins o idee, si ea cam amarata. azi era bine plasata pe un raft nici sus, dar nici jos, la nivelul ochilor astfel incat sa nu ai de ales, sa-i observi coperta cenusie cu scris portocaliu fara sa vrei, fara sa te poti abtine. imi statea in fata savurandu-si victoria, aratandu-mi ca totusi imi trebuie mai mult ca sa ii dau de cap si asteptand pe cineva care sa mi-o fure din raza vizuala, cineva care sa o poate termina intr-o saptamana. am trecut mai departe, la cartile cu povesti ciudate, actiuni si sf-uri care ma lasa rece, povesti care atrag doar prin vulgaritate, Codul lui da Vinci – editie de buzunar, Codul lui da Vinci – editie noua, cateva premii nobel pt literatura, Chei oculte in Codul lu da Vinci. deschid curioasa Mendibul-ul lui Cartarescu, dar entuziasmul mi se tranforma repede intr-un amestec de impulsuri ce ma fac sa inchid cartea, pastrand in minte imaginea unui cui ce strabate inima inca plina de viata a unei pisici. probabil Cartarescu o sa mai astepte ceva timp. ma opresc la un exemplar Varstele lui Lulu cu speranta ca o sa-mi redeschida apetitul pt citit, in timp ce muzica de la standul urmator deja ma ameteste, ma hipnotizeaza intr-un mod ciudat, tragandu-mi spre ea fiecare incercare de concentrare. arunc o ultima privire si dau sa plec. o vad pe marginea raftului, gata sa cada cu prima atingere mai putin delicata. aceeasi nuanta ce mai devreme contrasta sandalele albe, o poza neclara si litere ingalbenite al caror intreg ma atrage in mod inexplicabil. doua minute mai tarziu trec fericita pe langa cartea cu coperti cenusii, tinand in mana propriul meu Castel de Kafka, cu muzica imprastiandu-mi gandurile.