intr-o cana de ceai

e o toamna timpurie cu mangaieri calde ale soarelui si o draperie imensa de frunze colorate, din acelea pe care le picta cu mare drag in clasele primare. in lacul din stanga se topesc sunetele agitate ale soselei ce ocoleste de la distanta oaza de liniste, lasand departe vacarmul intersectiilor cu semafoare defecte si al strazilor aflate inca in reparatii. e prima zi cu putin soare dupa aproape o saptamana de dusuri reci si neintrupte, iar prin aburii ce plutesc deasupra canii cu ceai se vad mici ramasite de ploaie, stropi de apa rataciti printre frunzele ingalbenite. vaporii fierbinti imprastie o toropeala placuta deasupra mesei, ridicand un paravan translucid intre narile ei delicate si racoarea diminetii de octombrie. verdele imbulinat al canii tine mortis sa isi impuna voiciunea in fata padurii pestrite, adunata in jurul intinderii de apa si tot verdele asta aprins se stinge usor, cu toata greutatea sa, pe o farfurie mica, a carei nuanta verzuie pare mai putin inviorata , chiar intristata de atingerea mesei ude de lemn. ca orice bancuta facuta din jumatati de trunchiuri groase de copac, ce altadata probabil domneau mandre in adancul padurii, si masuta de pe terasa s-a bucurat imens de lungul dus, emanand acum o umiditate molipsitoare, de care s-au imbolnavit destul de repede si scandurile podelelor, scartaind acum sub fiecare atingere a talpilor goale. cu putina atentie in priviri poate sa vada pana si firisoarele de apa ce tasnesc lin de sub podele, printre degetele micute ale picioarelor ei albe, neatinse de soarele verii. cat de bine se amesteca acum albeata pielii sale cu diferitele tonuri de verde tomnatic, ocru si portocaliu, impreuna cu maroul greu si satul al lemnului ud. varfurile copacilor sunt inca invaluite in nuante firave de ceata, ramasa agatata de peste noapte in crengile inalte si subtiri, prinzand in ele si manunchiuri de raze reci. chiar si in ciuda putinelor grade peste zero ea poarta doar un pulover lung, ce-i depaseste cu lejeritate soldurile si printre ale carui fire groase de lana caramizie se intrevede pielea-i zgribulita. sub greutatea barbiei, ochiurile largi ale manecii se impletesc cu muschiul crescut pe marginea balustradei. linistea, lacul, racoarea toamnei..in sfarsit departe de tot! gata cu taraboiul diavolesc din fiecare dimineata ce indrazneste sa se numeasca alarma desteptatoare, acum se trezeste si fara el, s-au terminat certurile matinale, iar “trebuie” si-a gasit drumul de iesire din vocabular. poate sa zaca acolo toata ziua, doar in pulover, cu mainile asezate pe balustrada ca o perna tare pentru cap. si doamne cat de bine e sa fie singura!! nu mai trebuie sa-i asculte si pe ceilalti, indiferent ca inainte s-a plans cateva ore de propriile probleme, nu mai are sfaturi de dat, incurajari sau alte vorbe de duh. s-au dus zilele cand ceaiul de dimineata il servea rece, intre patru pereti ca de spital, acum il savureaza afara, la aer curat, cu picioarele ghemuite strans sub ea si cu o priveliste de invidiat. e libera, adormita si un pic confuza, dar se simte mai bine ca niciodata, in sfarsit linistita, ca o detinuta dupa ce a evadat si care a gasit ascunzatoarea perfecta, inconjurata de ceata si licheni cu parfum putreg, greoi. ce bine ca si-a lasat telefonul acasa!

al 11-lea an

in prima zi de scoala am vrut sa ma abandonez linistita in caldura placuta a patului, am vrut sa intorc spatele diminetii ce se furisa pe dupa perdele, am vrut sa inchid alarma telefonului si sa las muzica din surdina sa-mi readuca visele. si totusi, in prima zi de scoala mi-am facut destul de mult curaj incat sa-mi tarasc picioarele lenese pana la fereastra si sa-mi tratez pupilele, dilatate la maxim, cu fasii inguste de lumina portocalie. in prima zi de scoala mi-am imbracat genele in straturi negre cu doar un sfert din dibacia si entuziasmul dinaintea unei seri de sambata si am inlocuit micul substitut pentru portofel cu o geanta mare, incapatoare nu pentru manuale, pixuri si agende ci pentru portfard, cadouri inmanate cu mici intarzieri de cateva saptamani si mult prea folositorul hanorac, care dupa ora zece devine total inutil. in prima zi de scoala mi-am infruptat ochii cu multimea agitata din gurile de metrou, tramvaie si din fata florariilor caci in prima zi de scoala mi-a fost imposibil sa nu ma lovesc cu privirea de cate cel putin doi-trei boboci intr-ale invatatului la fiecare pas. o veritabila invazie a uniformelor albastre si elasticelor de par albe cu fundite, insotite bineinteles de ghiozdanul roz sau bleu cu personaje din povestile mediatizate in fiecare zi pe cartoon network. si cum odraslele de sase sau sapte anisori nu pot fi lasate nesupravegheate, mai ales in febra unei experiente noi, in prima zi de scoala nu am mai vazut oameni rasfoind repede ziarul de dimineata si culmea, nici macar clasicii oameni de afaceri, pentru care telefonul mobil a devenit deja un organ anexat cu multa sarguinta organismului uman. in prima zi de scoala peisajul urban a curpins doar mamici, bunici si rareori cate un tata cu un pui de om agatat de o mana si un buchet colorat, infasurat bine in celofan sau hartie ecologica in cealalta, in prima zi de scoala mi-am permis sa casc des, invitandu-i si pe ceilalti sa guste mahmureala unui somn dulce. in prima zi de scoala am revazut multi oameni de care uitasem, la fel de multe persoane de care nu mi-a fost dor, prieteni de care nu am avut timp sa mi se faca dor si destule de multe cunostinte pentru care a trebuit sa-mi streg de praf zambetul de politete: “zambeste pentru ca trebuie, nu pentru ca vrei”. in prima zi de scoala am fugit repede din clasa ce seamana mai mult a salon de spital supradimensionat,am lasat deoparte colegii cu care m-am obisnuit timp de doi ani, am mancat fara nici un sentiment de vinovatie bomboanele destinate unuia dintre profesori si mi-am baut ceaiul de dimineata pe malul lacului, rece si imbuteliat intr-o sticla verde transparent. in prima zi de scoala am vrut sa retraiesc mini excursiile cu clasa la muzeu, de prin clasele I – IV, de unde ma intorceam de fiecare data fascinata de animalele fara viata, ce in alta imprejurare mi s-ar fi parut de-a dreptul infricosatoare. in prima zi de scoala mi-am trecut iar cu vederea promisiunea ferma de a renunta la pepsi si cola si am descoperit singurul lift intre peretii caruia incap cu usurinta cel putin cinci persoane, genul de lift in care si eu as putea sa imi odihnesc picioarele pana la ultimul etaj al cladirii. in prima zi de scoala m-am simtit fericita privind ghiozdanele pline cu carti ale trecatorilor si uitandu-ma apoi la geanta mea cu cirese, libera si nechinuita de cele cateva kilograme pline cu ecuatii, formule, definitii si comentarii. in prima zi de scoala mi-am deschis ochii mai devreme decat o voi face maine dar cu un chef nebun de a putea sa demisionez. si tot azi mi-am dat seama ca prima mea zi de scoala a fost cu 11 ani in urma, dar am pastrat-o si o s-o mai refolosesc de cateva ori..imi face placere.

recicleaza-ma cu grija

am intrebat-o intr-o zi pe Ioana cine este, iar raspunsul n-o sa-l uit prea curand.

- depinde cine intreaba, mai cu seama cine raspunde. vezi tu, pentru tine sunt Ioana pe care o cunoastem amandoua, Ioana care iese pe noaptea sa respire aerul rece, nu pe usa, ci pe geam. Ioana aia care doarme mai bine ziua si traieste mai bine noaptea, o stii de cand erai mica, cu mult inaintea primei tale amintiri. dar du-te si intreaba-l pe omul acela cu jacheta cafenie cine e Ioana, arata-i chiar locul unde sunt si pe mine, stii ce o sa-ti raspunda? sincer nu sunt nici eu prea sigura, dar probabil o sa-ti spuna ca Ioana este o fata oarecum inalta, careia ii place sa citeasca si care incearca sa manance sanatos, judecand dupa marul din care musc cu pofta. nu prea suna a Ioana pe care ai fi descris-o tu, nu? nu zic ca el se inseala, chiar din contra, are perfecta dreptate, doar ca nu asa m-ai descrie tu. atunci mai du-te si la femeia de pe banca urmatoare, cea care-si admira cainele rostogolindu-se prin iarba, la celalalt capat al lesei rosii si arata-ma iarasi. anii care fac diferenta intre ea si barbatul cu jacheta cafenie vor face si diferenta intre Ioana lui si a ei. probabil o sa-ti raspunda ca este una din fetele acelea zvapaiate care umbla noaptea prin cluburi, iar pentru ca fara ochelari nu distinge ce fel de pagini rafoiesc, va afirma cu tarie ca mai bine as citi o carte adevarata, nu tampeniile alea de reviste pe care le citeste si nepoata-sa si care ne umplu capul cu tampenii. inca nu se apropie de imaginea ta? mai intreab-o si pe fata din statia de autobuz. dupa cateva momente o sa-ti spuna ca a vrut sa-si ia si ea geanta ca a mea, dar ca pana la urma si-a luat cureaua rosie, ti-o arata mandra, care merge cu balerinii ei preferati si de pe scara autobuzului aproape ca o sa-ti strige ca-i place bretonul meu. partea interesanta e ca fiecare din ei are dreptate intrun fel sau altul, au descris doar ce au vazut, adica pe mine, chiar daca pare ca vorbesc despre trei persoane diferite. deci vezi, eu sunt o singura persoana, dar punctul de vedere al celorlalti ma recicleaza mereu si e posibil sa nu existe doua astfel de Ioane identice. d-asta zic ca pot sa-ti raspund cu usurinta la intrebare, dar e un singur raspuns dintr-o mie, suta de mii posibile si o sa-ti ofere o imagine unidimensionala a unei fiinte ce in mod normal e greu de definit chiar si tridimensional. stii, noi, in esenta, suntem o forma de energie pura din care sunt alcatuiti atomii, moleculele, celulele, organele si apoi intregul organism, si din cauza ca nu intelegem intocmai felul in care functioneaza energia asta, nu putem nici sa descriem cu precizie formele pe care le alcatuieste. si lasand la o parte chestiile stiintifice chiar e greu sa faci un portret fizic sau moral al cuiva fara sa te trezesti cu pareri contradictorii legate de unele aspecte, mai mult sau mai putin importante, asta ramanand iarasi la latitudinea celui chestionat. asa ca ramane inca valabila intrebarea asta, chiar si pentru mine. cateodata ma deruteaza si pe mine unele pareri care-mi ajung la ureche, in ciuda faptului ca de cele mai multe ori stiu fara indoiala ca nu sunt eu aia despre care se vorbeste, nu pot sa nu ma gandesc cum s-a ajuns la concluziile alea. eu consider ca las celorlalti un anume schelet predefinit pe care ei sa-si poate construi Ioana vazuta din punctul lor de vedere, schelet care cuprinde lucruri ce-mi par esentiale, dar si anumite inceputuri de ramificatii pe care ei sa le dezvolte, ca sa nu exagereze sau sa porneasca in directii total opuse mie. si incep sa ma gandesc daca vreuna din ramurele astea pe care le las incepute ar putea sa creasca intr-o asemenea directie si ma roade ceva timp chestia asta, dar incerc s-o las de-o parte pentru ca altfel n-as mai face altceva decat sa ma gandesc la fiecare parere mai proasta sau mai diferita. eu as putea sa mai vorbesc aici inca vreo juma de ora,dar se face cam frig.

poate n-a fost un raspuns concret, dar m-a ajutat mai mult decat acele descrieri standard: mie imi place sa ( ), eu urasc sa ( ).

cere-i universului

fara vremea de afara, care sa ma tina conectata la lumea ce ma inconjura, as fi putut sa jur ca sunt pierduta printre cearceafuri, intinsa cu picioarele pe perna si cu aerul rece de dimineata invelindu-ma cu adieri line. ochelarii de soare ii lasasem in geanta, nu pentru ca erau nori de ploaie ci pentru ca azi vroiam sa simt totul, fara sa-mi mai ascund ochii obositi. asa am ajuns eu acasa, cu castile in urechi si cu o stare generala de bine, fara sa stiu daca e din cauza patului care ma astepta, din cauza diminetii ce se anunta racoroasa sau daca e din cauza lui. uitasem ca daca as fi fost baiat as fi purtat ochelari mici, dreptunghiulari, cu rama potrivit de groasa si indubitabil albi, uitasem de cartea de copii cu sirene, capsuni si oi, imi zambea un singur gand combinat: ca ne schimbam usor una in cealalta, ca o sa avem ce povesti si ca iar o sa vrei cartofi prajiti la trei dimineata. oare tie iti provoaca foame? mi-am imprastiat fericirea prin paharul cu happy cows din bucatarie si dupa ce a inceput sa ploua mi-am dat seama ca mi se face dor de el. dupa 12 ore inca mi-e dor de el? da, imi placea cum dormea linistit, imi placea palma lui intr-a mea, imi placea chiar si balconul din care noaptea suna a melodii oldies, dar cred ca as schimba mereu aerul rece de pe balcon si luna rosie pe pieptul sau cald. nu-mi dau seama unde s-au scurs clipele ce curgeau din minutarul ceasului, de la trei jumatate dimineata la cinci si ceva, apoi direct la sase si douazeci si in final sapte patruzeci, mai mult de o ora nu cred ca a trecut, dar tare as fi vrut sa-i scot bateriile si sa opresc noaptea exact cand isi schimba stelele in raze de lumina.

derulez inapoi. el imi explica cum sa dai 11 probe in doua saptamani, eu ii sorb linistita cuvintele, topindu-ma usor pe canapea de la emotiile de mai devreme. nu stiu cum sa explic sentimentele astea pentru ca deja nu mai gandesc. am strans atatea lucruri pe care trebuie sa i le spun, dar vorbele mi se invart in jurul tricoului sau si se ordoneaza alfabetic pe liniile groase si orizontale. “da, imi place pentru ca e gri cu roz; da, imi place pentru ca e al tau.” de aici mi se taie firul cursiv al scenariului, urmeaza o invalmaseala de scene taiate aiurea, fara dubluri concretizate in afara mintii mele. ma lasa singura pe canapeaua transformata in pat, parasindu-ma pentru cateva zeci de foi, scrise albastru si uneori negru pe alb, ce zac imprastiate pe covor, ca un cerc de foc prin care eu sa nu trec. chiar daca-mi place sa ma joc cu focul, imi place mai mult confortul patului, fiindu-mi indeajuns sa il privesc, asa concentrat cum incearca sa imi para si nereusind decat sa fie un amestec de dulce-caraghios. netrebuind dublata scena, memoria mea a trecut mai departe, luandu-si in serios dublul rol de regizor si cameraman si inregistrand urmatoarea scena importanta. acum patul oarecum moale a dezlegat vraja sub care il adusesera acele foi si i-a adapostit bataile inimii sub cearceaf, unde, chiar si cu sonorul la maxim, nu poti sa auzi decat o tacere de durata medie, precedata de cateva chicoteli terminate in doua tonuri serioase. soptitele “te vreau, pe tine…pe tot” compun singura replica din scena asta si in acelasi timp, punctul de plecare pentru lunga discutie din dublelele urmatoare, o discutie in cerc, ce se alimenteaza de la sine. de acum si pana la partea ce isi asteapta randul nu e necesar sa stiu decat ca in discutie nu ne-am invartit mai mult decat trebuia.

e trei si jumatate si ceasul nu inceteaza sa ticaie. decorul se schimba pentru moment intr-o bucatarie ingusta, cu un geam ce-mi tine si loc de oglinda, o paine feliata si un pachet de unt scos un pic prea tarziu din figider ca sa se mai poata dezgheta in timp util. o data cu lumina din bucatarie disparem si noi in pat, acoperiti bine cu caldura. apoi eu imi mut noaptea fara somn pe balcon si ascult ceasul ajungand la cinci si ceva, cand in scenariu apare o dubla ceva mai inviorata. noi doi, iarasi in pat, unul visand cu adevarat, altul cu ochii deschisi. dupa, scena imi revine mie si se muta direct in bucatarie, din bucatarie in baie, din baie in dormitor si inapoi pe patul in care el inca viseaza. intre timp am trecut si pe la garderoba, schimbandu-mi bulinele albe pe fond roz pe ceva mai potrivit cu dimineata de afara. scenariul memoriei mele se termina undeva pe drum si prin vremea care m-a tinut conectata pana acasa.

in astea 12 ore i-am cerut universului sapte sandvisuri fara zgomot intr-o dimineata de duminica si el m-a lasat sa le fac in tacere, fara prea mult zgomot cand inchideam usa frigiderului. i-am cerut o ploaie si el m-a lasat sa intru in casa cu fata stropita de nori, i-am cerut fericire si el mi-a dat o serie de ocazii pe care sa mi le transform cu propria reteta in bucurie, i-am cerut sa-mi aduc aminte si mi-a dat un scenariu. poate mai mult din mila pentru dimineata ce se anunta scurta, poate din lene, sau poate, cine stie, chiar din obligatie fata de dorintele mele. important e ca am cerut.