cere-i universului

fara vremea de afara, care sa ma tina conectata la lumea ce ma inconjura, as fi putut sa jur ca sunt pierduta printre cearceafuri, intinsa cu picioarele pe perna si cu aerul rece de dimineata invelindu-ma cu adieri line. ochelarii de soare ii lasasem in geanta, nu pentru ca erau nori de ploaie ci pentru ca azi vroiam sa simt totul, fara sa-mi mai ascund ochii obositi. asa am ajuns eu acasa, cu castile in urechi si cu o stare generala de bine, fara sa stiu daca e din cauza patului care ma astepta, din cauza diminetii ce se anunta racoroasa sau daca e din cauza lui. uitasem ca daca as fi fost baiat as fi purtat ochelari mici, dreptunghiulari, cu rama potrivit de groasa si indubitabil albi, uitasem de cartea de copii cu sirene, capsuni si oi, imi zambea un singur gand combinat: ca ne schimbam usor una in cealalta, ca o sa avem ce povesti si ca iar o sa vrei cartofi prajiti la trei dimineata. oare tie iti provoaca foame? mi-am imprastiat fericirea prin paharul cu happy cows din bucatarie si dupa ce a inceput sa ploua mi-am dat seama ca mi se face dor de el. dupa 12 ore inca mi-e dor de el? da, imi placea cum dormea linistit, imi placea palma lui intr-a mea, imi placea chiar si balconul din care noaptea suna a melodii oldies, dar cred ca as schimba mereu aerul rece de pe balcon si luna rosie pe pieptul sau cald. nu-mi dau seama unde s-au scurs clipele ce curgeau din minutarul ceasului, de la trei jumatate dimineata la cinci si ceva, apoi direct la sase si douazeci si in final sapte patruzeci, mai mult de o ora nu cred ca a trecut, dar tare as fi vrut sa-i scot bateriile si sa opresc noaptea exact cand isi schimba stelele in raze de lumina.

derulez inapoi. el imi explica cum sa dai 11 probe in doua saptamani, eu ii sorb linistita cuvintele, topindu-ma usor pe canapea de la emotiile de mai devreme. nu stiu cum sa explic sentimentele astea pentru ca deja nu mai gandesc. am strans atatea lucruri pe care trebuie sa i le spun, dar vorbele mi se invart in jurul tricoului sau si se ordoneaza alfabetic pe liniile groase si orizontale. “da, imi place pentru ca e gri cu roz; da, imi place pentru ca e al tau.” de aici mi se taie firul cursiv al scenariului, urmeaza o invalmaseala de scene taiate aiurea, fara dubluri concretizate in afara mintii mele. ma lasa singura pe canapeaua transformata in pat, parasindu-ma pentru cateva zeci de foi, scrise albastru si uneori negru pe alb, ce zac imprastiate pe covor, ca un cerc de foc prin care eu sa nu trec. chiar daca-mi place sa ma joc cu focul, imi place mai mult confortul patului, fiindu-mi indeajuns sa il privesc, asa concentrat cum incearca sa imi para si nereusind decat sa fie un amestec de dulce-caraghios. netrebuind dublata scena, memoria mea a trecut mai departe, luandu-si in serios dublul rol de regizor si cameraman si inregistrand urmatoarea scena importanta. acum patul oarecum moale a dezlegat vraja sub care il adusesera acele foi si i-a adapostit bataile inimii sub cearceaf, unde, chiar si cu sonorul la maxim, nu poti sa auzi decat o tacere de durata medie, precedata de cateva chicoteli terminate in doua tonuri serioase. soptitele “te vreau, pe tine…pe tot” compun singura replica din scena asta si in acelasi timp, punctul de plecare pentru lunga discutie din dublelele urmatoare, o discutie in cerc, ce se alimenteaza de la sine. de acum si pana la partea ce isi asteapta randul nu e necesar sa stiu decat ca in discutie nu ne-am invartit mai mult decat trebuia.

e trei si jumatate si ceasul nu inceteaza sa ticaie. decorul se schimba pentru moment intr-o bucatarie ingusta, cu un geam ce-mi tine si loc de oglinda, o paine feliata si un pachet de unt scos un pic prea tarziu din figider ca sa se mai poata dezgheta in timp util. o data cu lumina din bucatarie disparem si noi in pat, acoperiti bine cu caldura. apoi eu imi mut noaptea fara somn pe balcon si ascult ceasul ajungand la cinci si ceva, cand in scenariu apare o dubla ceva mai inviorata. noi doi, iarasi in pat, unul visand cu adevarat, altul cu ochii deschisi. dupa, scena imi revine mie si se muta direct in bucatarie, din bucatarie in baie, din baie in dormitor si inapoi pe patul in care el inca viseaza. intre timp am trecut si pe la garderoba, schimbandu-mi bulinele albe pe fond roz pe ceva mai potrivit cu dimineata de afara. scenariul memoriei mele se termina undeva pe drum si prin vremea care m-a tinut conectata pana acasa.

in astea 12 ore i-am cerut universului sapte sandvisuri fara zgomot intr-o dimineata de duminica si el m-a lasat sa le fac in tacere, fara prea mult zgomot cand inchideam usa frigiderului. i-am cerut o ploaie si el m-a lasat sa intru in casa cu fata stropita de nori, i-am cerut fericire si el mi-a dat o serie de ocazii pe care sa mi le transform cu propria reteta in bucurie, i-am cerut sa-mi aduc aminte si mi-a dat un scenariu. poate mai mult din mila pentru dimineata ce se anunta scurta, poate din lene, sau poate, cine stie, chiar din obligatie fata de dorintele mele. important e ca am cerut.