Saturday, July 21, 2007

doar doua pastile

- ia-le si hai sa mergem.
- o sa intru in supradoza..
- de la doua aspirine?
- nu, de la tine…
- cred ca mai bine plec.
nu spui cand, nu-mi inunzi urechile cu detalii, ma lasi sa ma pierd intr-un pahar cu apa galbena, culoare obsedanta, imbolnavita de atatea cuvinte abandonate in aer. aici totul e galben...pielea noastra , sentimentele, patul, distanta dintre noi, pana si ochii tai picura galben pe podeaua stearsa. nu te-am intrebat niciodata daca-ti place si nici tu pe mine, asa a fost inaintea noastra, am pastrat-o la fel si acum asa o traim, lumea in care doar praful e alb. respiri incet, inspirand fiecare colt, fiecare secunda din locul asta pierdut. cred ca te-ai inghitit si pe tine prin propiile-ti nari, caci ai tusit incet, alungand pentru cateva clipe tacerea pe care ne chinuiam sa o intelegem. de obicei taceam doar cand dormeam si ne uitam pe furis unul la altu sau cand stiai ca nu am chef de tine. de data asta ne respingeam singuri in tacere, ca sa ne putem intelege si ne-am gasit din priviri, prinsi intr-un joc obositor.
- sau mai bine ramai.
- atunci ce vrei?
ma amestec subtil cu praful primei stele sfaramate intre noi si-mi las buzele sa se joace in aer..
- vreau sa-ti aud pasii infipti in podea de atatea ori incat sa nu ii confund niciodata, la fel cum ti-am invatat respiratia din noptile calde. esti ca un ceas care ramane fara baterii, insipri incet, tinand aerul in tine cateva secunde, apoi il gonesti cu o forta din ce in ce mai obosita de vise. si mai vreau ideile pe care mi le schitezi in urechi in momente pe care doar tu stii sa le alegi. ma lasi cu gura usor cascata intr-o incercare de a-ti striga un “DA! Hai” si cu lumea din jur asteptand sa imi incep cuvintele ce cred ca le sunt adresate. ma intorc spre tine cu aceeasi fata pe care o are un copil pe scena scolii, la mijlocul recitalului, cand si-a uitat urmatorul vers, iar in timp ce tu-mi zambesti complice eu nu pot decat sa balbai incurcata un “da, ai dreptate” sau “cred ca am uitat.” de tine deja sunt dependenta si chiar incep sa fiu imuna la dozele pe care mi le strecori cateodata in galbenul asta. vreau doze mai mari, mai multe, mai dese…am nevoie de ele. nu am crezut ca voi ajunge dependenta, sau cel putin nu de tine si iata-ma acum, in fata ta, avansand in gradele nebuniei mele. eu ti-am zis ca o sa intru in supradoza si tu ai crezut ca mi-e frica de asta.. mie nu mi-e frica, am avut toate noptile in care tu nu ai fost ca sa ma obisnuiesc cu gandul, dar tie iti e..
- frica?...mie…?
- ai vrut sa pleci nu?
trupul iti dispare treptat in scaunul de langa usa, pe care iti azvarli haina in zilele friguroase si ajungem la acelasi nivel. nu mai trebuie sa-ti caut expresiile fetei deasupra mea.. esti absent, iar playlist-ul se termina in camera prea galbena.

Tuesday, July 17, 2007

un elastic de par

l-am cautat cu grija inainte sa plec, fara importanta, dar stiam ca o sa am nevoie de el asa cum am avut si inainte, cand el se ascundea in mirosul greu de lemn al unui sertar. noroc ca-l uit mai mereu prin pantaloni, in buzunarul ala mic din care cu greu pot sa scot vreodata maruntisul si in care raman mereu hartiute ce se dezmembreaza in masina de spalat. zisesem ca ti-l dau inapoi inainte sa plec, dar a ramas acolo si dupa n-am mai vrut sa il scot, il pastram pentru cazuri de urgenta, nopti pierdute in care simteam caldura in fiecare molecula. acum il vroiam pentru o altfel de urgenta, o dimineata lenesa in care probabil parul avea sa-mi fie o ultima grija, prins lejer intr-o adunatura de fire blonde, satene si chiar albe. l-am bagat in pantaloni cu gandul sa ti-l dau a doua zi pe la pranz spre seara, am inchis usa si intr-adevar nu mi-a trebuit pana dimineata. camera nu-mi era prietena decat de-o noapte si parea sa vrea sa ma descopere mai mult decat deja o facuse. peretii albi, pictati de umbre, perdelele care ma aparau de o invazie cruda a soarelui mai harnic decat mine si patul moale ma primisera cu caldura, mai putin usa ce ramasese deschisa, indicandu-mi drumul spre casa. l-am cautat din pricina imaginii ciufulite din oglinda, dar mai mult pentru ca ma simteam obligata sa-l folosesc daca tot nu mai puteam sa ti-l dau inapoi. s-a pierdut destul de repede si pe nesimtite printre perne, gasindu-si un loc bun de odihna pana cand ar fi trebuit sa-l gasesc, strecurandu-l la loc in buzunarul stramt si intunecos. usa a castigat insa destul de repede, privindu-ma absenta doar pe jumatate, asigurandu-se ca o vad destul de des incat sa-i inteleg mesajul. l-am cautat revoltata de timpul pe care si l-a ales sa dispara, si motivata de dorinta de a vedea imaginea aia ciufulita disparand de pe oglinda. poate ca o singura noapte nu i-a ajuns camerei pentru a-mi fi o prietena mai buna, sau poate ca vroia doar sa ma intorc sa o vizitez, oricum nu mi l-a mai dat inapoi. posibil ca nici el nu a tipat prea tare cand il cautam, ii convenea un concediu, spre incantarea ta, caci iti placea la nebunie micul razboi pe care mi-l declarasera niste fire rebele, ondulandu-se in toate directiile. am urmat usa si ea m-a indreptat spre altele, usa de la scara, de la autobuz, o alta usa neunsa din autobuz, usa de la casa, de la camera din stanga scarilor si in sfarsit usa de la camera mea, lipsita de secrete si de intentii ascunse. de el am uitat in ziua aia si mi-am adus aminte doar peste cateva zeci de ore cand mi-ai cerut o explicatie, doar ca nu legata de el. stiu ca si la tine era tot cu imprumut. il luasei de la cineva din Sibiu in ziua in care m-ai sunat sa-mi spui ca ai gasit unul din alea sase orase pentru vara. erai fascinata. am uitat din nou de el pana cand mi-ai spus ca tu l-ai gasit, inseamna ca pana la urma camera nu spera s-o vizitez din nou, dar ca nu te-a placut mai mult decat pe mine. a plecat mai departe sa exploreze marea dupa ce a vazut mai mult decat a sperat vreodata: capitala culturala, orasul lalelor, capitala si litoralul. inca mai astept o vedere de la el, dar fara prea mari sprante, in fond este doar un elastic de par.

Saturday, July 14, 2007

standul de carti

mancarea nu mai are gust, probabil pt ca nu mi-e foame. mai devreme eram in fata standului cu carti. nu mai trecusem de mult pe acolo, iar la o prima revedere mi s-a parut neschimbat, aceleasi carti pe care le studiam cate un sfert de ora si acum o luna, sau doua. cred ca a trecut prea mult de cand n-am mai cercetat rafturile astea si chiar si asa nici azi nu m-am oprit cu prea multa tragere de inima. nu citesc mereu, am perioade in care adorm cu cartea in mana ca apoi sa stea pe birou sau aruncata prin camera cateva luni, e greu pana ma apuc de citit si dupa ceva mai greu pana fac o pauza. si cand o fac, nu e o pauza de cafea, e mai mult o pauza pt un pranz copios cu desertul inclus. acolo eram, doar eu si inca o silueta subtire. verdele inchis al fustei ii acoperea genunchii si contrasta oarecum cu sandalele albe si joase, aproape fara talpa. mai mult de atat nu-mi aduc aminte, cartile care se lipsesc de mine pana la ultimul numar de pagina sunt puse de obicei pe rafturile joase care te fac sa te apleci sau sa te dai doi pasi mai in spate si iti aduc cateva priviri prietenoase de la oamenii in drumul carora stai. tot spre ele mi-am orientat si azi gandurile, ce-i drept cam fara prea mult interes. prin aprilie aveam o carte deja inceputa si alte doua care isi asteptau randul pe biblioteca, iar eu in fata standului de carti planuiam ce voi citi cand le termin, facand abstractie de lista deja existenta in portofel. prima la rand a fost Orbitor, Aripa stanga de Mircea Cartarescu. m-am indragostit de proza lui dupa ce am citit Gemenii cam oriunde apucam, acasa cel mai mult, dar si in metrou, la scoala, in parc cand trebuia sa fiu la scoala. Orbitor m-a inspirat in primele 50 de pagini dupa care am fost mai ocupata sa dorm sau sa ma gandesc ca nu am timp in momentul ala si cred ca pauza asta s-a prelungit pana la o cina tarzie. am dat din nou de carte zilele astea, mi-am luat sezlongul, am iesit pe terasa si m-am reapucat, determinata, de ea. determinarea probabil s-a pierdut undeva pe drum, printre litere si semne de punctuatie pe care nu prea le mai intelegeam asa de bine, din cateva pagini de abia am prins o idee, si ea cam amarata. azi era bine plasata pe un raft nici sus, dar nici jos, la nivelul ochilor astfel incat sa nu ai de ales, sa-i observi coperta cenusie cu scris portocaliu fara sa vrei, fara sa te poti abtine. imi statea in fata savurandu-si victoria, aratandu-mi ca totusi imi trebuie mai mult ca sa ii dau de cap si asteptand pe cineva care sa mi-o fure din raza vizuala, cineva care sa o poate termina intr-o saptamana. am trecut mai departe, la cartile cu povesti ciudate, actiuni si sf-uri care ma lasa rece, povesti care atrag doar prin vulgaritate, Codul lui da Vinci – editie de buzunar, Codul lui da Vinci – editie noua, cateva premii nobel pt literatura, Chei oculte in Codul lu da Vinci. deschid curioasa Mendibul-ul lui Cartarescu, dar entuziasmul mi se tranforma repede intr-un amestec de impulsuri ce ma fac sa inchid cartea, pastrand in minte imaginea unui cui ce strabate inima inca plina de viata a unei pisici. probabil Cartarescu o sa mai astepte ceva timp. ma opresc la un exemplar Varstele lui Lulu cu speranta ca o sa-mi redeschida apetitul pt citit, in timp ce muzica de la standul urmator deja ma ameteste, ma hipnotizeaza intr-un mod ciudat, tragandu-mi spre ea fiecare incercare de concentrare. arunc o ultima privire si dau sa plec. o vad pe marginea raftului, gata sa cada cu prima atingere mai putin delicata. aceeasi nuanta ce mai devreme contrasta sandalele albe, o poza neclara si litere ingalbenite al caror intreg ma atrage in mod inexplicabil. doua minute mai tarziu trec fericita pe langa cartea cu coperti cenusii, tinand in mana propriul meu Castel de Kafka, cu muzica imprastiandu-mi gandurile.

Friday, July 13, 2007

sfarsit de dimineata

suna. insistent, enervant, aproape plictisit de sunetul sau lung si obosit. imi dau visele afara din pat si incerc sa nu le primesc inapoi, dar imi concentrez energia asupra pleoapelor. se deschid si ele cu miscari adormite, in timp ce un val de lumina imi micsoreaza pupila. imi prabusesc pleoapele si ma intorc cu spatele, dar inca suna, din ce in ce mai tare, din ce in ce mai sacaitor. capul mi se afunda in perna. alarma suna peste doua ore, e sambata oamenilor, lasati-ma sa dorm!!!! de afara nu se aud decat cauciucuri de masini, undeva pe un asfalt indepartat , cocosi care nu au nimerit niciodata o ora fixa si oameni mult prea matinali pt visele mele, care se baga din nou in pat, langa mine. e clar. le imping afara cu mana si incep sa pipai bucata de covor care-mi altereaza somnul. trec peste firele aspre si il gasesc: telefonul, singurul care ma trezeste atat de dimineata. Il duc la ureche si mormai ceva de neinteles chiar si pt mine.
- sunt aici.
ma intorc pe spate si ma uit in pat: jumatate gol, pe jumatate eu. nici pe scaunul de la birou nu esti, decat o rata de plus si umbrela, iar pe fotoliu e aruncat prosopul de cand am iesit aseara din dus.
- inca visez, dar totusi eu nu te vad. Aici unde?
- e deja 9..
- a..aici..
ma cuibaresc mai bine in cearceaf si inchid ochii fericita. te aud spunand ceva despre cateva ore si ca e placut afara, parca si ceva legat de o plimbare..de un tren accelerat…telefonul imi aluneca incet din mana pe perna, lasandu-mi degetele goale langa ureche. adorm. din nou acelasi sunet obosit, din nou acelasi volum in crestere.
- da scuze, am adormit.
- hai, intr-o ora in statie. Nu intarzia!
o ora…in statie…atat retin si imi repet cuvintele astea doua pana le inteleg.
- esti nebun?!?!?! eu inca dorm. si pana sunt gata, pana ajung..pe putin doua ore.
- bine..hai.
- sa nu ma lasi sa te astept!

iau perna in brate si oftez lung, ca si cum as vrea sa simti si tu oboseala care imi lipeste trupul de patul jos. ma intind, alung cearceaful pe jumatatea goala de pat, mai bine erai tu acolo si simt cum talpile apasa covorul destul de aspru cat sa ma incomodeze, destul de moale cat sa imi placa. mai aud dusul si apoi pe mama strigand dupa mine ca iar plec nemancata. nu stiu cat e ceasul, dar nu par sa ma grabesc, doua ore imi sunt destule. soferul microbuzului ingana ceva de bine cand maruntul din mana mea ajunge pe jos, pe sub scaune, printre picioarele unor oameni cu priviri intrebatoare. adun monezile, imi cer scuze si apoi ma refugiez intr-un scaun din spate, cu capul lipit de geam. incerc sa-mi dau seama ce visam mai devreme, dar nu-mi aduc aminte decat o strada cam aglomerata si apoi telefonul cantandu-mi serenade de pe covor. oricum trebuie sa cobor.
pe drum incerc sa-ti insir dimineata mea, dar cuvintele zboara pe langa tine, spre oamenii ce trec pe langa noi, poate ca vorbesc prea tare. renunt dupa ce te intreb cand ai venit, iar tu imi raspunzi ca nici tu nu ai dormit prea mult, prefer sa imi clatesc fata cu sfarsitul diminetii, tinandu-te usor de mana. ma ghidezi si ma las condusa de tine, cu toate ca stiu deja cele cateva minute pana la magazin, straduta intotdeauna aglomerata din spatele lui si in special aleea din fata blocului, pe care ne studiaza mereu cateva babute fara ocupatie. de obicei te opresc si te sarut inainte sa intram in scara doar ca sa le dau subiect de conversatie pt urmatoarea ora si ceva, dar azi imi e prea somn, te las sa deschizi usa si intru cuminte. te duci direct la lift si apesi zdravan de cateva ori un buton probabil mai batran decat tine.
- eu urc pe scari.
te enerveaza scarile asa ca ramai in fata liftului de doar trei persoane, iar sunetul usilor sale inchise ma ajunge din urma pe a saptea treapta. blocul e vechi si treptele inguste, pistruiate de gama larga de culori a pietrelor pe care au calcat mii de pasi. cand liftul incepe sa urce privirea mea e deja sus si ma trage dupa ea..ce etaj era?
- iar ai uitat etajul..
te ridici de pe prag cu miscari incete, completate de un zambet atotstiutor pe care il sting cu aroma de capsuni a strugurelului ce il urasti atat de mult. scara goala tace, topind in liniste sunetului cheii in usa.

Wednesday, July 11, 2007

un etaj pe care il uit mereu

obsesiv aceleasi pagini deschise, obsesiv aceleasi ganduri. acelasi gust de rom cand bomboana se sparge intre dinti.
- nu am chef de joaca. lasa-ma sa ascult cum ma privesti.
te uiti mirat la mine, ai vrea sa ma intrebi cum, dar nu esti sigur ca ai auzit ce trebuia. las bomboanele pe masa si ma intorc usor spre tine, doar cat sa te pot privi peste umar.
- sa ascult cum ma privesti, doar noi 2 in camera. uneori eu pe fotoliu cu barbia infundata in perna pe care o tin mereu in brate, iar tu in bucatarie. nu ma uit spre usa, dar stiu ca-ti mai arunci o privire spre fotoliu si zambesti asa ca zambesc si eu. iar cand nu esti la bucatarie eu ma prefac ca ma uit la televizor....
imi mananc surprinsa cuvintele, le inghiti si tu si imi soptesti ca vrei furtuna, cu toate ca afara ploua. ma prinzi de mana dar eu deja m-am ridicat de pe canapeaua convertita in pat, prea departe ca sa ma poti tine. ma opresc cateva secunde si ma intorc spre tine, iti strang degetele si apoi le dau drumul. imi intorc spatele spre ochii tai in timp ce ai mei studiaza ploaia de afara. balconul e plin asa ca ma opresc in fata usii lui, destul de aproape incat sa observ cladirea din fata blocului.
- stii, ma gandeam sa urc pe scari de acum inainte, niciodata nu mi-au placut lifturile.
- conserve de vieti.
ma infior incet, afara cerul se sparge in bucatele, iar tu razi si rasul tau ma inveleste in siguranta. mainile mi se lipesc de sticla si-mi dau seama ca pe unghii ploaia ar fi rosie, o dragoste lichida.
- o dragos..
imi furi talia, ma arunci in pat langa tine. zambesc timid si imi apropii buzele de coltul gurii tale, ratandu-l intentionat, imi place sa te tachinez. coltul gurii, amagit cu doua secunde in urma, imi alinta acum usor pielea...bratele tale ma invaluie, iar eu deja nu mai aud furtuna de afara..

o lume in doua

citeste si mainile o dau de gol. se ridica, deschide geamul, simte aerul care o arde si pe care tu il condamni, il ridiculizezi fara sa il lasi sa te cuprinda, il murdaresti cu sentimentele tale si apoi te intrebi de ce te sufoci. nu isi da seama cum ea poate sa mai vada speranta prin nori de praf, de ce ii place noaptea si de ce adora muntele cand toti viseaza marea si printre toti voi fugiti spre polii opusi. si nici macar atat, ea sta pe loc, in acelasi loc pe care tu il vezi plin si care pt ea e gol, acelasi loc conturat prin detalii carora tu nu le dai importanta. nu poate sa creada ca lumea ei poate fi vazuta astfel, ca exista ochi atat de bolnavi si plini de lucruri inutile, atat de insetati dupa povesti de care se feresc. citeste inca o data, mai in graba, mai concentrata asupra ei decat asupra lui, se gandeste la cele doua lumi ale ei, incearca sa se calmeze. ar vrea sa tipe dar nu e singura, ar vrea sa plece dar unde? ar vrea sa-ti deschida ochii spre ceea ce vede ea, dar tu esti departe, nepasator si fara sa-ti dai seama ca ea exista cu adevarat. mai citeste inca o data, printre randuri si incercand sa inceapa cu inceputul, dar mintea ei te ataca cu ultime argumente si apoi se inchide, se imprastie si se lasa purtata departe, iar tu..tu nici nu realizezi. te intinzi in pat plangandu-ti de mila. treci in revista ziua si probabil uiti cuvintele astea, nu au fost atat de importante pt tine, doar semne ce iti umplu spatiul deja suprapopulat, codificate intr-un moment de neputinta. ea nu te recunoaste, tu nu o cunosti. isi lasa gandurile sa se amestece cu apa ce-i curge din ochi, se simte dezorientata si apoi te condamna la fel cum tu ii condamni lumea: pt sentimente pe care nu le ai, iar tu pt sentimente pe care le-ai pierdut.

Tuesday, July 10, 2007

locuri pt seminte

stateam acum pe seara la masa cu ai mei. noi trei insirati in jurul mesei de sase persoane, dar care de mult are doar 4 locuri si o latura lipita de perete. era si motanul pe acolo, asezat strategic in spatele meu, ceva mai aproape de bolul lui de mancare decat de masa, doar cat sa-l vada mama. e hot si stie ca mama are o slabiciune pt el, chiar daca nu vrea sa o spuna. imi zice doar mie sa-i rup un pic din snitelul meu, in fine. ma ridic si ma uit la el cu subinteles: "ai reusit si de data asta cersetorule..", ii pun cateva bucatele in bol si imi reocup locul. nici nu-mi aduc aminte cum mi l-am ales. de mica am stat in acelasi loc la masa si la fel si ai mei. mama in capul din dreapta, tata in capul din stanga iar intre ei noi doua, eu si sor-mea. ea spre mama, eu spre tata, ciudat aranjament. noi doua semanam mult, dar pe langa ai nostrii ea semana cu mama si eu cu tata, asta ne-o zice oricine ne vede impreuna, a devenit deja la fel de banal ca "buna ziua" sau "ce mai faci?". nu asta conteaza. eram toti trei la masa, sor-mea era sus, probabil facea dus pt ca auzeam apa scurgandu-se din baia ei in jos, pe tevi. ai mei vorbeau despre ceva legat de servici fara prea multa implicare, cu pauze mari si dese, iar eu ma gandeam sa ies un pic pe terasa mai tarziu. mi-era pofta de pepene rosu. sa-i scot incet semintele, chinuindu-ma cu alea mai ascunse, sa separ miezul rosu de coaja si apoi sa-l tai cubulete. asa imi place mie sa-l mananc, folosind cutitul pe post de furculita. asta vroiam si acum sa fac doar ca felia de pepene din fata mea nu avea seminte, nici gauri pt seminte, nici la vedere si nici ascunse bine in mijlocul feliei..nu avea seminte. aiurea felie de pepene. am mancat-o cu un sentiment ciudat, dezamagita si intrigata in acelasi timp, asteptand sa gasesc macar o samanta ascunsa bine pe undeva, dar degeaba. a ramas doar coaja in nuante de roz si alb cu o dunga verde si destul de dura si atunci mi-am dat seama: mie imi plac semintele din pepeni.

papucul

azi sunt fericita, maine ma topesc in culori. in starea pe care o am de doua saptamani si care se accentueaza in fiecare dimineata si in speranta ciudata cu care ma culc. au trecut cateva saptamani bune si aici sunt eu, in fata unei masinarii ciudate si cu papucul stang pe fotoliul de langa mine. m-am decis sa-mi inving teama de paianjeni, creaturi hidoase cu prea multi ochi si mult prea multe picioare, dar e greu sa-l omor cand nu stiu unde fuge. un prieten de al lui mi-a facut craciunul de neuitat. mi-am golit sifonierul ca sa-l gasesc si deodorantul ca sa-l omor, doar nu vroiam sa-mi umplu sifonieru cu insecticid, cel putin nu in noaptea de 25. in orice caz aici sunt, numarand niste saptamani pe calendar. nu mai cred de mult in magie sau vraji, dar iti vad cuvintele pe monitor. uneori sunt fericita, alteori trista sau doar ingandurata. acum sunt neputincioasa si nimic nu ma enerveaza mai mult decat sentimentul pe care il ai cand stii ca nu poti, fara sa te impiedice vreo regula scrisa sau macar ceva care sa te poata justifica. nu ma impiedica decat sentimentul de "mai bine lasa". ma intorc la cautarea mea pt ca deja ma dor picioarele. as vrea sa le pot intinde pe covor, dar mi-e frica si le tin ghemuite sub mine, pe scaun. nu ma pot concentra prea bine, mi-e lene si camera e prea mare si oricum e doar sufrageria. eu o sa dorm in camera mea, departe de alea patru perechi de picioare care nu imi dau pace cateva ore din momentul in care le-am vazut. le simt urcandu-se incet p mine si incerc sa le dau jos dar nu e nimic acolo, doar imaginatia mea. imi intind cu grija picioarele pe birou si ma gandesc la "paianjenii" din viata mea. oameni a caror simpla vedere ma pune in alerta si care ma bantuie mult dupa ce au disparut, dar totusi nu la fel de inspaimantatori sau poate chiar deloc. de fapt singura asemanare intre ei e durata efectului pe care il au asupra mea, cu toate ca paianjenii dispar din mintea mea atunci cand papucul , cartea sau ce-mi cade in mana isi face datoria. cu oamenii ce fac? pe ei nu pot sa-i iau cu o hartie si sa-i arunc la cosul de gunoi, poate ca nici nu vreau. cuvintele tale sunt inca pe monitor, iar picioarele mele inca pe birou.

Monday, July 9, 2007

jumatate

vad deja: chiuveta, oglinda, crema de fata cu pata de rimel, creioanele de ochi si fardul portocaliu. vad si restul baii. perdeaua de la cada, cu lebede, a caror culoare s-a scurs de mult, cosul de rufe pe jumatate plin, unde sunt mereu hainele pe care le vreau, vad pana si covorasul din fata cazii pe care imi place sa-mi imprim talpile ude atunci cand ies din dus. la fel de mult cum imi place sa ma joc cu picaturile de apa si sa ma infasor in prosopul moale. undeva deasupra cazii sta uleiul de corp pt bebelushi. era singuru pe care-l mai aveau asa ca l-am luat pe asta. toate imi aduc aminte de graba dinaintea plecarii, dusul facut pe fuga si senzatia placuta a picaturilor de apa alunecandu-mi pe piele, prosopul aruncat pe pat in timp ce eu stau nehotarata in fata sifonierului, fardurile incercate pana cand imi vine ideea salvatoare, tubul de fixativ din fata oglinzii, senzatia ca am uitat ceva fara sa-mi pot da seama ce. chestii enervante, dar pe care le uit repede. uit totul imediat ce ajung in fata. multimea care ma invaluie..oamenii necunoscuti care incearca aceleasi senzatii ca si mine, luminile haotice care ma inconjoara si in final muzica...muzica ce ma duce intr-o alta dimensiune, muzica ce ma transforma. totul se deruleaza repede. soarele, frigul pe care nu-l simt, metroul si oamenii care pleaca la 8 dimineata intr-o zi de duminica, ochelarii de soare, usa si iarasi oglinda, fardurile, cada si covorasul. trairile sunt puternice, iar viata...se simte mai intens ca niciodata. in 2 ore nu mai simt noaptea, nici muzica, doar patul ma linisteste, adorm ascultand sunetele zilei ce imi inunda camera prin geamul deschis. aceleasi sunete ce umplu spatiul dintre mine si sol, fiecare micron din cimentul ce ma sustine la 3 metrii deasupra pamantului. zgomotul se schimba in urechile mele, revine muzica hipnotizanta, ochii inchisi revad multimea, simt lumina care ii orbeste. dispar pe rand si raman eu, intinsa pe terasa..cu ochii spre stele

Saturday, July 7, 2007

povestile mele

in seara asta sunt mai multe stele ca niciodata, iar eu numar avioane. imi cer scuze pt ca tin la tine in felul meu si traiesc si simt asa cum sunt, dar te-ai obisnuit deja. ma bate vantul iar manecile se lungesc, devin manusi intr-o noapte de vara. peste strada sau ceva mai departe e reflectorul ce-mi lumineaza peretele de langa pat. e una din serile in care lumina lui alba ma izbeste. schimb postul si dau muzica mai incet. imi aduc aminte de tine, deja o alta parte a cuvantului "tu". ma gandesc la printi si printese, la caii albi din copilarie. eram un alt copil atunci. acum am povestile mele, in care cred. pana devin relitate. si pana atunci eu numar avioane. ma ridic si ma sprijin de balustrada. vad podul, luminitele, masinile. vieti straine pe care le simt. ma simt energica, ceva in mine vrea sa tipe, sa alerge, sa fie libera, ma hranesc cu vise. sunt deja in mijlocul terasei, in picioare, uimita de gramada de stele asezate fara ordine. si-atunci mai vad un avion. ma dau un pas mai in spate si vad scheletul pe jumatate gata. aud ultimele doua artificii si apoi se aprind felinarele.

Tuesday, July 3, 2007

stinge tigara

"fumez o tigara. n-am mai fumat de mult, dar promit ca nu ma apuc din nou"
"o sa mori mai repede"
e ciudat de simplu sa te joci cu niste cuvinte, mai rau e ca ne jucam cu alea importante. la 15-16 ani deja spunem ca iubim cand vedem iubirea in jurul nostru atat de rar, cu atat mai putin o simtim. de abia stim ce inseamna sa ne iubim parintii pt ca suntem prea ocupati sa le gasim defectele, dar totusi noi suntem capabili sa iubim. la fel ne jucam si cu viata. o traim si avem feluri ciudate de a o face. suntem copii si apoi bem, fumam, ne drogam. pt ca vrem si pt ca putem. atunci eu vreau sa reincep sa simt. sa simt ca iti e teama si ca esti emotionat cand imi zici ca ma iubesti, sa-ti simt trupul dimineata. vreau sa-ti simt bratele in jurul meu seara cand mi-e frig, vreau sa simt ca esti fericit fara sa imi zici un cuvant, iar eu vreau sa simt ca iubesc. pt ca pot.

perfectiunea..

nimic nu ma plictiseshte mai mult decat perfectiunea. poate ca nu este atat de greu de atins pe cat credem, dar singurul lucru care ne opreste de la transformarea ei in realitate e chiar vointa noastra. pt ca defectele sunt culori care ne fac sa parem umani, sunt sentimentele noastre, ale tuturor. si sentimentele ne fac vulnerabili, iar perfectiunea nu include fiinte slabe, influentabile sau cel putin nu perfectiunea pe care o vad si ceilalti. si totusi sentimentele sunt caramizile ce ne compun. dak le pierdem p ele ne pierdem si p noi. shtiu asta. si din cauza asta e mai bine sa spun k eu nu caut perfectiunea ci armonia, caci in timp ce perfectiunea , asa cum ne-o imaginam de cele mai multe ori, este aceeasi pt toti armonia e personalizata. este imbinarea fiecaruia a defectelor si calitatilor, este perfectiunea fiecaruia, care ne implineste. asa cum Dumnezeu este perfectiunea tuturor, raiul este diferit pt fiecare.

Monday, July 2, 2007

happy end

imi vreau happy end-ul la fel de mult cum te vreau pe tine. caci atunci cand vad oamenii din jurul meu am tendinta sa-i observ doar pe cei fericiti si sa ma opresc la ei. le vad relatiile de aproape un an care par sa nu aibe sfarsit. vad cat de indragostiti sunt in fiecare zi, de parca ar uita mereu restul saptamanilor trecute si ar fi intotdeauna o prima zi. ma intriga intelegerea lor si faptul ca se cearta fara sa se gandeasca la despartire, se cearta de parca ar shtii ca isi permit. si mi se face sete de stabilitate si de sentimentele lor. pana acum credeam ca nu pot sa ma opresc intr-un loc pt prea mult timp, ca trebuie mereu sa avansez in cautare, dar acum realizez ca am tot timpul din lume, tocmai pt ca e timpul meu. chiar daca nu stiu cand se va termina, eu pot totusi sa-l manipulez. si imi dau seama ca o sa-mi para mai lung daca sunt fericita un moment, sau poate doua. probabil de asta nici nu-i mai vad pe cei ca mine, ma axez pe fericire si imi pare rau ca nu e a mea.