tu

nimic inocent, doar un perete gol de sentimente si-o oglinda deloc prietenoasa, cu rame mari si trecute de vreme. nu a mea. m-ai lasat intr-o camera de-un singur perete si-o oglinda sprijinita pe amintiri,mi-ai asezat gandul in noapte, dar ai uitat sa aduci stelele. buzele tale inca ma ard a fericire. mai bine ia-ma din fata oglinzii, nu ma-ndupleca sa-ti arat fantomele nocturne. inchide-mi sufletul intr-un perete dezbracat de abur, tranparent pentru ochii care frang albastrul cicatrizant si pune vantul sa mangaie a tristete goliciunea strazilor reci. aseaza-mi timid cuvintele inainte, zugraveste-mi-le cu buze care mint. linisteste-te caci ochii mei ranesc doar clipele care picura molatic in jurul nostru si le incetinesc. le amesteca cu praf, iar apoi ti le ofera pe post de vise. orice doar sa nu-ti instrainezi orele care ma macina si imi aduc zambetul.

iarta

iarta-ma. te rog iarta-ma. nu stiu de ce sau daca are legatura cu tine, dar eu sambata intarzii. e un obicei tare prost, dar care se agata cu toata puterea de mine si nu-mi da voie sa-l arunc in cosul de gunoi de pe strada. isi prinde degetele de geanta mea si plange si tipa, iar eu m enervez pentru ca incerc sa ma grabesc si nu pot. pur si simpul nu pot. pentru ca afara e o alta lume, plina cu oameni indiferenti si nepasatori, de oameni gri care pentru un minut ma strapung necrutator cu sufletelor lor goale si ma intreaba: de ce?? de ce?? pentru ca tu ma astepti si tare mult as vrea ca macar sa ajung la timp si sa-ti spun ca am alergat si mi-e cald. dar daca alerg ma lovesc de ei si ei sunt altfel. nu-si aduc aminte de podul care statea peste dupa-amiezele noastre si nici de privirile pe care ni le furam cand nu erau atenti, nu le-am zis nimic din toate astea. nu le-am povestit despre zambete si indoieli, despre interese si dorinte ascunse, e mai bine sa ne-aducem doar noi aminte de ele, cand afara sunt nori si noi sub plapuma. asta pentru ca atunci cand imi zambesti cu sufletu, ochii iti sclipesc usor si in ei sta toata dulceata cerului, iar timpul dispare undeva prea departe de noi, luand cu el oamenii gri. ramanem doar noi, cu bratele tale invelindu-mi trupul intr-un voal fin de placere si cu buzele mele plimbandu-se domol peste bronzul tau aramiu. am nevoie de sentimentele pe care mi le picuri pe lobul urechii, de diminetile in care sa ma saruti cu genele lipite de somn si am nevoie de tine seara, pe jumatatea goala de pat. la fel cum tu ai nevoie sa stii ca te iubesc

str voinicului

cand portocala mare de pe cer incepe sa se ascunda pe dupa caramizi si BCA-uri, cand ultimele raze se pitesc prin crengile copacilor si-si iau ramas bun de la acoperisurile cu tigla multicolora, atunci aerul straluceste de-un oranj cald, iar fereastra mea pare ca-mi ascunde marea. ma emotioneza timid gandul ca un singur pas mai aproape de perdelele care ard in ultimele flacari ale asfintitului, ar putea sa-mi dezvaluie valurile neastamparate ce se pierd pe plaja, mangaind nisipul. si incep sa visez, ajungand pana la apartamentul care o sa-mi primeasca fericit bagajele pline de nisip. canapeaua o sa fie nerabdatoare sa-mi imbratiseze bronzul auriu si o sa uite pe moment ca sandalele mele ii prafuiesc visiniul dat in parg al tapiseriei, lasandu-ma sa ma ghemuiesc confortabil intre pernele ei. o sa iubesc nespus apartamentul asta pentru ca o sa fie al meu, exact cum l-am visat neincetat.

intr-un bloc vechi cu lift micut si foarte ingust, cu usi scorojite care scartaie la fiecare atingere, obosite de trecerea anilor si de toti locatarii prea lenesi sau lipsiti de putere pentru a urca scarile pana la casele lor. lift pe care n-o sa-l cunosc niciodata intr-un mod intim, ci doar din exterior, prin priviri aruncate fugar din fata scarii. intr-adevar, scara, lunga pana la ultimele etaje, inaltate cu mult deasupra imprejurimilor, cu treptele tocite asezate intr-o spirala hipnotizanta. o sa-mi fie cel mai bun tovaras de drum pana aproape de ultimul nivel, conducandu-ma cavaleresc pana in fata usii, intocmai ca un tanar amorez ce se multumeste sa-mi spuna noapte buna in prag, prea sfios ca sa pofteasca inauntru. o sa regret ca nu e mai indrazneata si nu-si aduna niciodata destul curaj ca sa dea buzna pe usa, trebuind s-o redau linistii dupa atatea etaje urcate cu spor impreuna. as vrea sa descopere si ea balconul incapator, bucataria pitita in spatele holului de la intrare si sa-si admire treptele insemnate de ani in oglinda mare din baie. singura camera pe care i-as ascunde-o vinovata, ar fi dormitorul de pe coltul cladirii, mic si totusi incapator in aceasi timp, caci ma curprinde inca de pe acum teama ca s-ar putea indragosti de patul jos si primitor, ne mai vrand sa plece. nu as putea sa-mpart cu ea peretii proaspat vopsiti, cu atat mai putin linistea surda a noptilor calde, tulburata doar de tramvaiele care, retragandu-se in depouri ponosite, isi incheie ziua. chiar si dupa trecerea tramvaielor, serenadele or sa-si continue cantul si in umbra noptii, cu mult dupa ce ideile mele merg sa se destinda pe taramuri necunoscute, o sa-mi incante cele doua taburete asezate in fata ferestrelor imense si o sa sporovoiasca vreme lunga cu ciucurii lor, povestind despre painea calda care se coace in fiecare dimineata la cateva blocuri distanta si despre oamenii simplii. sueta lor o sa se termine doar cand ma voi ridica dintre asternuturi, zapacita de intensitatea vietii de afara. prin geamurile aproape nesfarsite, ca cele de pe strada voinicului, de la numarul 9, o sa se iveasca lacul micut, iar stralucirea limpede a apei ma va face sa-mi imbrac costumul de baie inainte de a realiza ca m-am intors de pe nispurile moi cu o seara in urma.

o sa iubesc apartamentul asta, chiar si daca debaraua va fi neinacapatoare, iar chiuveta intotdeauna plina cu cani goale.