doar doua pastile

- ia-le si hai sa mergem.
- o sa intru in supradoza..
- de la doua aspirine?
- nu, de la tine…
- cred ca mai bine plec.
nu spui cand, nu-mi inunzi urechile cu detalii, ma lasi sa ma pierd intr-un pahar cu apa galbena, culoare obsedanta, imbolnavita de atatea cuvinte abandonate in aer. aici totul e galben...pielea noastra , sentimentele, patul, distanta dintre noi, pana si ochii tai picura galben pe podeaua stearsa. nu te-am intrebat niciodata daca-ti place si nici tu pe mine, asa a fost inaintea noastra, am pastrat-o la fel si acum asa o traim, lumea in care doar praful e alb. respiri incet, inspirand fiecare colt, fiecare secunda din locul asta pierdut. cred ca te-ai inghitit si pe tine prin propiile-ti nari, caci ai tusit incet, alungand pentru cateva clipe tacerea pe care ne chinuiam sa o intelegem. de obicei taceam doar cand dormeam si ne uitam pe furis unul la altu sau cand stiai ca nu am chef de tine. de data asta ne respingeam singuri in tacere, ca sa ne putem intelege si ne-am gasit din priviri, prinsi intr-un joc obositor.
- sau mai bine ramai.
- atunci ce vrei?
ma amestec subtil cu praful primei stele sfaramate intre noi si-mi las buzele sa se joace in aer..
- vreau sa-ti aud pasii infipti in podea de atatea ori incat sa nu ii confund niciodata, la fel cum ti-am invatat respiratia din noptile calde. esti ca un ceas care ramane fara baterii, insipri incet, tinand aerul in tine cateva secunde, apoi il gonesti cu o forta din ce in ce mai obosita de vise. si mai vreau ideile pe care mi le schitezi in urechi in momente pe care doar tu stii sa le alegi. ma lasi cu gura usor cascata intr-o incercare de a-ti striga un “DA! Hai” si cu lumea din jur asteptand sa imi incep cuvintele ce cred ca le sunt adresate. ma intorc spre tine cu aceeasi fata pe care o are un copil pe scena scolii, la mijlocul recitalului, cand si-a uitat urmatorul vers, iar in timp ce tu-mi zambesti complice eu nu pot decat sa balbai incurcata un “da, ai dreptate” sau “cred ca am uitat.” de tine deja sunt dependenta si chiar incep sa fiu imuna la dozele pe care mi le strecori cateodata in galbenul asta. vreau doze mai mari, mai multe, mai dese…am nevoie de ele. nu am crezut ca voi ajunge dependenta, sau cel putin nu de tine si iata-ma acum, in fata ta, avansand in gradele nebuniei mele. eu ti-am zis ca o sa intru in supradoza si tu ai crezut ca mi-e frica de asta.. mie nu mi-e frica, am avut toate noptile in care tu nu ai fost ca sa ma obisnuiesc cu gandul, dar tie iti e..
- frica?...mie…?
- ai vrut sa pleci nu?
trupul iti dispare treptat in scaunul de langa usa, pe care iti azvarli haina in zilele friguroase si ajungem la acelasi nivel. nu mai trebuie sa-ti caut expresiile fetei deasupra mea.. esti absent, iar playlist-ul se termina in camera prea galbena.