asculta-ma pana la capat

“asta e scrisoarea mea pentru tine si te rog sa ma asculti pana la capat, oricum o sa uit multe lucruri pe care am vrut sa ti le spun, dar asa macar o sa uit mai putine. nu-mi mai e frica sa gresesc si stiu ca de data asta n-am cum, nu conteaza decat prezentul si acum sunt fericita langa tine. nu am nevoie sa stiu ca tii la mine, poti la fel de bine sa ma urasti, dar esti aici si al meu. imi plac lucrurile pe care le faci, dar nu pentru ca ai talent ci pentru ca tu in tot pui pasiune. iti place sa fii provocat mai mult decat iti place sa castigi, respiri ca sa iubesti si sfarsesti mereu prin a fi iubit, dovada ca finalurile te plictisesc. iar tie nu-ti place rutina, asa ca tu pui punct inainte de vreme si cauti un nou inceput, lezat de amintiri vechi. vrei din nou sa simti. te sperie? nu-i nimic, si mie mi-e teama sa iubesc, dar eu vreau sa invat. te conduce o dorinta tampita de a fi diferit si iti reuseste al naibii de bine, asta imi si place la tine. faptul ca esti atat fiara cat si copil, intensitatea cu care simti, imposibil de ratat pentru cei din jurul tau, modul in care iti arati fiecare traire, dar cel mai mult modul de a-mi demonstra ca-ti pasa, enervandu-te din cele mai mici nimicuri. atunci devii adorabil si nu ma enerveaza gelozia ta ci din contra, ma face sa ma simt dorita si implinita. in momentele astea te-as lua in brate si te-as pupa de 78 de ori, doar ca sa vad cum te enervezi si mai tare, tu imi tii predici, iar eu te rasfat cu fericire, de parca nici nu te aud. asta e modul in care-mi arati ca tii la mine, si crede-ma, inseamna mai mult decat toate cuvintele dulci pe care mi le-au soptit altii inaintea ta. ma omoara indiferenta ta, dar ma omoara placut, cu priviri jucase si melodia stinsa a unui lung sarut. sigur ca pentru tine toate astea sunt doar un joc din care tu trebuie sa iesi invingator, fara sa vezi ca nu mai conteaza victoria, ca placerea e prinsa la mijloc, intre noi doi si jocul asta de copii. si eu m-am saturat sa ma joc, mi-au ajuns atatea emotii desenate cu creta colorata.. ne vreau pe noi. iar daca eu stiu ce vreau, poate ca e timpul sa aflu si raspunsul tau. spune-mi ca ma vrei si o sa ma ai, dar spune-mi si daca nu vrei ca sa pot sa plec de langa tine pentru ultima data.”

pana sa ajunga ea la ultimul cuvant eu deja imi simteam inima alergand pe ultima suta de metrii spre o medalie de aur. fata asta..vocea ei si modul de a-si imprastia gandurile, dar mai ales povestea..simteam ca-mi privesc viata in oglinda si mi-era frica de raspunsul ce se lasa asteptat. parcul si frunzele cazute inainte de luna septembrie au disparut intr-un fundal negru cenusiu, iar bancile noastre au inceput se sa invarta. nu-i vedeam deloc si daca nu ar fi respirat atat de pronuntat, probabil as fi crezut ca el inca nu a ajuns si ca fata isi repeta inca o data scrisoarea, astfel incat s-o poata citi fara tremur in voce in fata lui. dar el era acolo, dincolo de raza mea vizuala, nepasator fata de prezenta mea, incercand sa para neatins de scrisoare. adevarul e ca nici eu nu as fi fost constienta de ei daca fata n-ar fi rostit totul o idee mai tare decat orice confidenta pe care i-o faci celui iubit, lasandu-ma fara alta optiune, decat aceea de a-i asculta discursul. vocea lui mi-a atras atentia, acum directionata asupra decorului patruns de cateva frunze, iar raspunsul a fost simplu: “nu”.

bancile noastre si-au marit numarul de rotatii pe minut doar ca sa se opreasca brusc, frante de sunetul unor frunze purtate de vant. m-am intors pregatita sa tin o lunga cuvantare despre cum nu poate frange povestea asa, despre faptul ca n-o va mai vedea vreodata pentru ca ea nu mai are motive sa-l doreasca aproape, despre a doua sansa pe care o meritam cu totii si despre cat de egoist este caci asta e si povestea mea, ca sa gasesc banca ocupata doar de o hartie alba, mototolita si indreptata de cateva ori. cei doi plecasera pana sa ma dezmeticesc eu, iar mie nu-mi venea sa cred ca asa se termina. nu era doar povestea lor, era si povestea mea, eram si eu descrisa in pagina aia alba pe care o scrisesem si eu de cateva ori, era si fericirea mea in joc. si poate ca d-asta nu mi-am dat seama, nu exista doua povesti identice. daca povestea lor s-a terminat atunci, a mea de abia avea sa inceapa.