intr-o cana de ceai

e o toamna timpurie cu mangaieri calde ale soarelui si o draperie imensa de frunze colorate, din acelea pe care le picta cu mare drag in clasele primare. in lacul din stanga se topesc sunetele agitate ale soselei ce ocoleste de la distanta oaza de liniste, lasand departe vacarmul intersectiilor cu semafoare defecte si al strazilor aflate inca in reparatii. e prima zi cu putin soare dupa aproape o saptamana de dusuri reci si neintrupte, iar prin aburii ce plutesc deasupra canii cu ceai se vad mici ramasite de ploaie, stropi de apa rataciti printre frunzele ingalbenite. vaporii fierbinti imprastie o toropeala placuta deasupra mesei, ridicand un paravan translucid intre narile ei delicate si racoarea diminetii de octombrie. verdele imbulinat al canii tine mortis sa isi impuna voiciunea in fata padurii pestrite, adunata in jurul intinderii de apa si tot verdele asta aprins se stinge usor, cu toata greutatea sa, pe o farfurie mica, a carei nuanta verzuie pare mai putin inviorata , chiar intristata de atingerea mesei ude de lemn. ca orice bancuta facuta din jumatati de trunchiuri groase de copac, ce altadata probabil domneau mandre in adancul padurii, si masuta de pe terasa s-a bucurat imens de lungul dus, emanand acum o umiditate molipsitoare, de care s-au imbolnavit destul de repede si scandurile podelelor, scartaind acum sub fiecare atingere a talpilor goale. cu putina atentie in priviri poate sa vada pana si firisoarele de apa ce tasnesc lin de sub podele, printre degetele micute ale picioarelor ei albe, neatinse de soarele verii. cat de bine se amesteca acum albeata pielii sale cu diferitele tonuri de verde tomnatic, ocru si portocaliu, impreuna cu maroul greu si satul al lemnului ud. varfurile copacilor sunt inca invaluite in nuante firave de ceata, ramasa agatata de peste noapte in crengile inalte si subtiri, prinzand in ele si manunchiuri de raze reci. chiar si in ciuda putinelor grade peste zero ea poarta doar un pulover lung, ce-i depaseste cu lejeritate soldurile si printre ale carui fire groase de lana caramizie se intrevede pielea-i zgribulita. sub greutatea barbiei, ochiurile largi ale manecii se impletesc cu muschiul crescut pe marginea balustradei. linistea, lacul, racoarea toamnei..in sfarsit departe de tot! gata cu taraboiul diavolesc din fiecare dimineata ce indrazneste sa se numeasca alarma desteptatoare, acum se trezeste si fara el, s-au terminat certurile matinale, iar “trebuie” si-a gasit drumul de iesire din vocabular. poate sa zaca acolo toata ziua, doar in pulover, cu mainile asezate pe balustrada ca o perna tare pentru cap. si doamne cat de bine e sa fie singura!! nu mai trebuie sa-i asculte si pe ceilalti, indiferent ca inainte s-a plans cateva ore de propriile probleme, nu mai are sfaturi de dat, incurajari sau alte vorbe de duh. s-au dus zilele cand ceaiul de dimineata il servea rece, intre patru pereti ca de spital, acum il savureaza afara, la aer curat, cu picioarele ghemuite strans sub ea si cu o priveliste de invidiat. e libera, adormita si un pic confuza, dar se simte mai bine ca niciodata, in sfarsit linistita, ca o detinuta dupa ce a evadat si care a gasit ascunzatoarea perfecta, inconjurata de ceata si licheni cu parfum putreg, greoi. ce bine ca si-a lasat telefonul acasa!