asculta-ma pana la capat

“asta e scrisoarea mea pentru tine si te rog sa ma asculti pana la capat, oricum o sa uit multe lucruri pe care am vrut sa ti le spun, dar asa macar o sa uit mai putine. nu-mi mai e frica sa gresesc si stiu ca de data asta n-am cum, nu conteaza decat prezentul si acum sunt fericita langa tine. nu am nevoie sa stiu ca tii la mine, poti la fel de bine sa ma urasti, dar esti aici si al meu. imi plac lucrurile pe care le faci, dar nu pentru ca ai talent ci pentru ca tu in tot pui pasiune. iti place sa fii provocat mai mult decat iti place sa castigi, respiri ca sa iubesti si sfarsesti mereu prin a fi iubit, dovada ca finalurile te plictisesc. iar tie nu-ti place rutina, asa ca tu pui punct inainte de vreme si cauti un nou inceput, lezat de amintiri vechi. vrei din nou sa simti. te sperie? nu-i nimic, si mie mi-e teama sa iubesc, dar eu vreau sa invat. te conduce o dorinta tampita de a fi diferit si iti reuseste al naibii de bine, asta imi si place la tine. faptul ca esti atat fiara cat si copil, intensitatea cu care simti, imposibil de ratat pentru cei din jurul tau, modul in care iti arati fiecare traire, dar cel mai mult modul de a-mi demonstra ca-ti pasa, enervandu-te din cele mai mici nimicuri. atunci devii adorabil si nu ma enerveaza gelozia ta ci din contra, ma face sa ma simt dorita si implinita. in momentele astea te-as lua in brate si te-as pupa de 78 de ori, doar ca sa vad cum te enervezi si mai tare, tu imi tii predici, iar eu te rasfat cu fericire, de parca nici nu te aud. asta e modul in care-mi arati ca tii la mine, si crede-ma, inseamna mai mult decat toate cuvintele dulci pe care mi le-au soptit altii inaintea ta. ma omoara indiferenta ta, dar ma omoara placut, cu priviri jucase si melodia stinsa a unui lung sarut. sigur ca pentru tine toate astea sunt doar un joc din care tu trebuie sa iesi invingator, fara sa vezi ca nu mai conteaza victoria, ca placerea e prinsa la mijloc, intre noi doi si jocul asta de copii. si eu m-am saturat sa ma joc, mi-au ajuns atatea emotii desenate cu creta colorata.. ne vreau pe noi. iar daca eu stiu ce vreau, poate ca e timpul sa aflu si raspunsul tau. spune-mi ca ma vrei si o sa ma ai, dar spune-mi si daca nu vrei ca sa pot sa plec de langa tine pentru ultima data.”

pana sa ajunga ea la ultimul cuvant eu deja imi simteam inima alergand pe ultima suta de metrii spre o medalie de aur. fata asta..vocea ei si modul de a-si imprastia gandurile, dar mai ales povestea..simteam ca-mi privesc viata in oglinda si mi-era frica de raspunsul ce se lasa asteptat. parcul si frunzele cazute inainte de luna septembrie au disparut intr-un fundal negru cenusiu, iar bancile noastre au inceput se sa invarta. nu-i vedeam deloc si daca nu ar fi respirat atat de pronuntat, probabil as fi crezut ca el inca nu a ajuns si ca fata isi repeta inca o data scrisoarea, astfel incat s-o poata citi fara tremur in voce in fata lui. dar el era acolo, dincolo de raza mea vizuala, nepasator fata de prezenta mea, incercand sa para neatins de scrisoare. adevarul e ca nici eu nu as fi fost constienta de ei daca fata n-ar fi rostit totul o idee mai tare decat orice confidenta pe care i-o faci celui iubit, lasandu-ma fara alta optiune, decat aceea de a-i asculta discursul. vocea lui mi-a atras atentia, acum directionata asupra decorului patruns de cateva frunze, iar raspunsul a fost simplu: “nu”.

bancile noastre si-au marit numarul de rotatii pe minut doar ca sa se opreasca brusc, frante de sunetul unor frunze purtate de vant. m-am intors pregatita sa tin o lunga cuvantare despre cum nu poate frange povestea asa, despre faptul ca n-o va mai vedea vreodata pentru ca ea nu mai are motive sa-l doreasca aproape, despre a doua sansa pe care o meritam cu totii si despre cat de egoist este caci asta e si povestea mea, ca sa gasesc banca ocupata doar de o hartie alba, mototolita si indreptata de cateva ori. cei doi plecasera pana sa ma dezmeticesc eu, iar mie nu-mi venea sa cred ca asa se termina. nu era doar povestea lor, era si povestea mea, eram si eu descrisa in pagina aia alba pe care o scrisesem si eu de cateva ori, era si fericirea mea in joc. si poate ca d-asta nu mi-am dat seama, nu exista doua povesti identice. daca povestea lor s-a terminat atunci, a mea de abia avea sa inceapa.

portia de vise calde

si-a inceput ziua ca de obicei, terminandu-si lacoma portia de vise calde. inghitise vise timp de sase ore si tot se simtea flamanda, in stomacul ei nu se repeta decat un colt de idee: “daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate?”. oarecum nemultumita de micul dejun saracacios si-a luat umbrela de pe masa si a inchis usa in urma sa. a asteptat jumatate de ora inabusindu-si intentiile de a musca din oameni. in lumea ei paralela vede prin oameni direct in dorinte, le amplifica culorile cu pensule ciudate si apoi le pune in borcane pe care scrie mare cu carioca: pachete pentru pranz. realitatea a reusit sa o pacaleasca acum un an, a imbuteliat-o intr-un pahar cu capac si a fugit cu el la mare, l-a aruncat in apa si a lasat sarea sa-i topeasca continutul. in aceeasi zi si-a scos de sub perna prietena , si-a cerut scuze pe varful degetelor si a inceput sa-si expuna viata de cand a suflat in lumanari a cincea oara, pana la ultima secunda in care a vazut marea. de atunci isi petrece macar doua ore pe zi cu prietena ei, ii descrie in vorbe lumea din care vine si o invata subtil despre lucruri banale. dar azi sub umbrela multicolora n-au intrat doua codite impletite roscat ci multe fire de-un castaniu ciufulit. s-a uitat la el lung pana sa-si dea seama ca intr-adevar nu-l cunoaste si de abia dupa l-a invitat sa stea pe cimentul cald. i-a spus ca asteapta pe cineva si ca ii este foame, iar spre surprinderea ei, el s-a apucat sa-i povesteasca vise de acum o saptamana, doar ca sa-i mai potoleasca foamea. “si el se hraneste cu vise. .” cand si-a terminat povestioara, Ioana a scos un mic borcanel din geanta aruncata sub picioarele ei si i-a soptit, cu buzele plecate timid spre pamant: “acum desertul.” a uitat de fast food-ul care i se deschidea in fata, cu dorinte firave sau un pic picante, si si-a lasat degetele sa guste portia lor de dulce, parul scurt, rebel, moale. dupa ce s-a golit borcanul, degetele Ioanei le-au completat pe ale lui, “oare cum il cheama? dupa vise as zice ca poate Stefan..”, iar umbrela si-a inchis curcubeul in interiorul gentii. “daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate?”. Ioana si-a repetat intrebarea asta pana cand a trebuit sa deschida ochii, auzise metroul si pe doamna care a stat langa ea vreo trei statii palavragind despre placinta cu mure, simtise cum autobuzul a trecut la doar cativa centimetrii de pielea ei alba si in final vedea destinatia, sau doar punctul de plecare la care el o adusese. gara de nord. chipul ei l-a intrebat stins “unde?”, dar raspunsul a fost doar al treilea vagon al rapidului Bucuresti – Constanta. nu-si luase decat un pachet la ea, pe care deja il terminase, geamurile ramasesera larg deschise si statea sa ploua, nu inchisese radioul, dar cel mai important, esarfa cu care calatoarea mereu era atarnata de usa sifonierul, nu de gatul ei. fara dungile ei colorate si incarcate de parfum, in care sa-si plimbe copilaresc narile, amintindu-si de casa, se simtea pierduta printre vise pe care nu le putea digera, dar el, ghicindu-i teama, si-a reluat visele, protejandu-i trupul de lumea ce o lasau in urma cu viteza. s-a trezit buimaca, direct pe plaja, inconjurata de doua brate a caror continuare nu o vedea si de sunetul pescarusilor amestecat cu furia domoala a valurilor...a vrut sa scape de nisipul uscat ce-i invelea talpile in caldura apei, dar s-a oprit inundata de imagini frante ce-i goneau rapid prin fata ochilor, exact ca la un cinematograf in aer liber. mut, alb-negru, cu o derulare rapida a secventelor. ce vedea? pe Ioana, acum un an, tot pe plaja si tot seara, aruncand departe in mare un pahar cu capac. nu mai vazusese plaja de atunci si o credea straina, parfumul de acasa nu era nici el, iar apa contaminata o ademenea sa-si reia normalitatea de unde o lasase. ce simtea? caldura unui trup in stanga ei si timpanele tremurandu-i de atingerea catorva cuvinte. “e in regula, paharul tau cu realitate e la mine, marea e doar sarata.” in noaptea aia Ioana n-a dormit in patul ei jos si moale, a lasat marea s-o imbratiseze si s-a hranit cu vise povestite de el.

“daca eu zic nu si tu intelegi un da..iese un poate? poate ca pe el il cheama Stefan..”

[ mersi pentru ca nu ti s-a parut peticita ]

Bucuresti, oras asfaltat cu gunoaie

“Bucuresti, oras asfaltat cu gunoaie”

in noaptea asta te contrazic. in noaptea asta iti povestesc despre orasul pe care eu il vad mai des decat tine, despre orasul care-mi ingroapa trairile in ciment, despre orasul ce-mi ridica visele pe antene parabolice si despre orasul ciudat pe care eu il ador. daca tu ii urasti gunoaiele atunci eu ii ador parcurile pentru copii, iar daca tu ii dispretuiesti aerul poluat eu ii iubesc strazile aerisite din serile de vara. nu-mi face nici mie placere sa vad la fiecare colt de strada un batran sau un copil in haine murdare, cu priviri golite de speranta, dar ma simt mai bine cand ii intind o bancnota si un zambet si ii raspund cand ma intreaba cat e ceasu. nu mereu, recunosc ca mai trec si pe langa, dar macar pot sa-mi rascumpar greseala de ieri sau sa ma rasfat cu implinirea de dupa o fapta buna. da, stiu, sunt egoista. prea aglomerat si prea inghesuit nu exista, decat vara in autobuze si tramvaie si tocmai de asta ma plimb atat de mult cu metroul. e imposibil sa nu razi in metrou, sa nu-l iei macar o singura data in directia gresita, sau sa nu se uite tot vagonul la tine dupa ce prietenii tai se pierd prin statii. daca nu-ti place in subteran ai mereu la dispozitie taxiul, impreuna cu soferul manelist sau foarte vorbaret. in Bucuresti poti sa traiesti si o suta de ani si tot nu-l vei stii pe tot, o sa existe mereu straduta aia mica de care nimeni n-a auzit si pe care o sa vrei sa te pierzi cand simti ca te sufoci. orasul asta poate sa te asfixieze cu oameni cunoscuti doar atunci cand simti ca nu ai chef de nimeni, in cazul asta o sa te intalnesti cu o colega ce nu stie sa se opreasca din povestit, chiar si pe cea mai laturalnica alee din sectorul opus. si totusi poti sa iesi la plimbare prin Romana sau pe la Universitate, in zilele cu pofta de oameni si sa mergi toata ziua printr-o mare de necunoscuti. oricum, o zi de mers pe jos prin Bucuresti nu e niciodata irosita. pe strada viata e atat de intensa incat pare palpabila, nu trebuie decat sa stii sa-i iei pulsul si o sa te intorci acasa cu mintea plina de sacose in care ai aruncat, printre multe alte chinezarii, magazinul sau caffe-ul in care trebuie neaparat sa ajungi si tu, coafura tipei din 104 si premiera de la Scala. de epuizare nici nu poate fi vorba aici, seara iti arunca sub nas o noua doza de viata. daca parcurile se golesc, se umplu terasele si cluburile. ultimul autobuz pe care il iei e plin de oameni pregatiti pentru o noapte alba, pe strazi moda devine mai jucausa, peste tot misuna o buna dispozitie generala, parca te indeamna si pe tine sa devii un pradator nocturn, iar dupa ce ai cedat prima oara tentatiei o sa vrei de fiecare data mai mult, mai nou, mai interesant. nu stii niciodata ce te asteapta, din cauza asta ador Bucurestiul atat de mult. pentru ca m-a invatat ca podurile din filme, de pe care noaptea vezi luna plina, sunt reale, dar ca exista si poduri sub care iarna tramvaiele se aud ca niste tunete, pentru ca poti sa cauti cat vrei un pub nou, dar o sa-l gasesti intanplator dupa ce ti-ai baut ceaiul in alta parte, pentru ca un cort de 3000 de persoane nu e usor de gasit in curtea Politehnicii, pentru ca exista scari de bloc cu interfonul 497, pentru ca poti sa ajungi in douazeci de minute la Victoriei, dar ca e mai interesant sa mergi o ora cu 34-ul, pentru ca soferul te aude daca bati campii langa usa din fata si pentru alte 53 de amintiri, pentru ca toate drumurile ajung aici. si daca o sa ai timp sa-l admiri si tie va incepe sa-ti placa.

mai tarziu o sa-mi dai dreptate

daca as incepe coala asta ti-as pune o singure intrebare, te-as intreba ce iti place la mine. o singura data. rar si cu voce calma, asternand urmele creionului pe hartie, iar tu te-ai preface ca nu ma auzi, ca hartia nu exista. in liniste ar incepe apoi sa curga alta urme negrabite. cum ca nu-ti place balsamul meu de buze si ca te enerveaza momentele in care-ti sunt absenta la doar doi metrii de tine, ca bulinele nu merg cu dungile sosetelor, ca dimineata ceaiul nu miroase a cafea...dupa mi-ai omori placerea in liniste. sa-ti spun ca nu asta te-am intrebat e inutil, mereu imi raspunzi la fel, intr-un act de nesupunere ce-ti asigura starea de bine. la inceput credeam ca nu ma asculti sau ca nu ma intelegi. pentru o perioada chiar m-am intrebat daca tu imi alterezi simturile si poate ca din cauza asta nu rostesc aceleasi cuvinte pe care le aliniez prosteste si pe fuga in ganduri. raspunsul l-am ghicit pe jumatate caci prezenta ta ma afecteaza, doar ca in moduri mult mai profunde si total diferite. sa-ti repet intrebarea nu are rost, ai auzit-o si mai mult de atat, ai prelucrat-o, ai transformat-o in idei proprii, asa ca iti multumesc mut pentru un raspuns pe care nu ti l-am cerut. nici tu nu ai motive sa ma intrebi daca mi-au ajuns cuvintele de dinainte, mi-ai invatat reactiile la fel cum inveti fara sa vrei, facand copiute. tot din copiute stii si ca te-as putea asculta ore in sir raspunzandu-mi la intrebari imaginare, fara sa te intrerup si fara sa imi pierd atentia prin spatiul din jur, mai ales fara sa iti cer raspunsul pe care-l astept, dar ca tocmai nonsalanta mea te obliga sa-ti inchei discursul cu niste cuvinte pe care eu le doresc. creionul incepe din nou sa murdareasca hartia alba si-mi lasa lauri cu o urma de indignare. de data asta iti place cum imi sta ciufulita, dimineata cand pieptanul e departe, noaptea cand in somn eu imi aranjez bretonul sau de fiecare data cand tu ma coafezi. iti place si ca vara ma plimb prin fata ta doar intr-un tricou si in sosete pufoase, care se lasa in falduri in jurul gleznelor. tricoul e mereu al tau, cu doua numere mai mare decat cel pe care mi l-am cumparat saptamana trecuta, dar care-mi vine mai bine decat orice altceva. adori sa ma stii a ta. din aceeasi mandrie iti plac si diminetile in care te trezesti langa mine sau cele in care ma gasesti in bucatarie cu o cana de ceai si ceasca de cafea aburinde, saruturile nevinovate pe coltul gurii. dar cel mai mult te-ncanta sa ma enervezi spunandu-mi ca ma iubesti. mi-ai memorat privirea imbufnata si dintii ce-mi musca buzele, abtinandu-le sa nu te sarute si cel mai probabil asta e gandul cu care te inveselesti mereu. imaginea asta ti-o aduci in fata ochilor de fiecare data cand te uiti distrat la maine si surazi fara motiv. pe foaie mai e loc si pentru datile cand iti spun ca mi-a fost dor de tine caci ploua, pentru lotiunea de corp si faptul ca iti zic “copilu” cand tu esti mare, doar ca in ochi deja iti cad picaturi de somn. oricum, pana ma cunosti mai bine si descoperi unde imi tin creioanele continui sa scriu eu pentru tine, iar cand o sa citesti o sa vezi ca am dreptate.

un jurnal cu covrigi si fum de tigara

a patra zi de joi din iulie si telefonul suna la 3 jumate dimineata. de data asta nu e nici un mesaj fara somn, nici un telefon ciudat sau cu numar gresit, e doar alarma ce ma avertizeaza ca-mi trece timpul si ca mai bine imi mut parul obosit sub dus. o ignor pret de cateva minute si-mi aduc aminte cum ti-ai aruncat ochii direct in pixelii ce-ti aratau mersul trenurilor, la nici doua ore dupa ce te-ai dat jos dintr-un accelerat. am cedat dupa doua saptamani, zicandu-mi ca poate o sa fie bine, dar deja regret ora asta pe care am reusit s-o stau cu nasul in perna si cu gandul departe de valiza. doar racoarea diminetii si casiera care-mi cere banii pt bilete ma mai trezesc un pic inainte de suieratul trenului si de haosul ce pazeste fiecare usa de vagon. vagonul doi, scaunele 25 si 26, fata in fata, cu capul sprijinit de un geam murdar si rece. pe bilet ora plecarii e 05:30, in tren e 05:42, iar in casti un post de radio neclar. vad jumatate de rasarit, imi acopar picioarele cat de mult pot cu fusta care-n mod normal se opreste inainte de genunchi, imi pare rau ca mi-am lasat balerinii in bagaje si nu in picioare, apoi imi pare bine pentru ca in ei degetele mele ar fi devenit turturi. de plictiseala ma conving ca mi-e foame, poate timpul trece mai repede mancand, ca revista e atat de interesanta incat merita citita de trei ori si ca sfaturile pentru o vacanta perfecta se memoreaza cel mai bine dupa a patra recitire. aproape opt ore mai tarziu las aerul rece sa-si continue drumul spre Mangalia si vantul dinspre plaja sa-mi aranjeze parul. pana seara nu stiu decat de covrigi vanilati si proaspeti, lotiune de plaja si marea plina de gunoaie si alge, ultimele minute de lumina prinzandu-ma in baie, cu rimelul in mana si fardul auriu in fata oglinzii. dincolo de pereti se aude forfota, ultimele anunturi pt cluburile din noaptea asta si trei melodii diferite ce impreuna nu seamana a nimic decat a poluare fonica. in fata clubului regret iarasi si incerc sa gasesc o legatura intre toate miscarile chinuite carora le dau viata animatoarele. ma inconjoara oameni prinsi in lumea lor, doua focuri de artificii si multe sticle de bere aruncate nepasator pe podea. in singurele momente in care sunt despartita de muzica aud cum scartaie soseaua sub franele unei masini, portierele deschizandu-se, iar apoi admir o plecaciune adanca pana langa picoarele noastre si un “thank you God” ce rasuna in noapte. imediat muzica revine si imi ramane in timpane si in subconstient mult dupa ce adorm.
vinerea ma prinde deja pe plaja, cu pielea un pic colorata si lucioasa de la crema, cu ochelari de soare in apa si nisipul bine lipit pe talpi. apa e parca mai curata azi, mai intelegatoare cu cei ce-i invadeaza intimitatea si-i fura clipele de liniste, caci seara trecuta s-a razbunat. nu o cert si nici macar nu o dojnesc, uit destul de repede rautatea pe care o ascunde sub o fata calma si chiar ma hotarasc ca anul asta nu vreau sa fur nici o bucata din ea, ii las toate scoicile pe plaja ca sa le arda soarele, la fel cum imi arde si mie pielea deja maronie. nici seara nu o mai vizitez azi, ii arunc doar o privire galesa din microbuz si de sus, dintr-un autobuz descoperit, dar nu pare sa se supere, isi trimite valurile spre picioarele desculte ale catorva oameni rataciti noaptea pe plaja. vantul insa simte ca-si pierde atentia pe care i-o ofeream mai devreme si incearca sa mi-o atraga din nou prin jocuri intense cu care imi vrajeste parul. si totusi imi gasesc refugiu si de el, undeva deasupra orasului agitat, inchisa intr-o capsula de sticla, plastic si metal. din capsula ma ascund printre mesele si boxele din club, sub umbrele mari, cu oameni noi si necunoscuti. cu unii dintre ei ma gaseste rasaritul pe o banca rece. de aici pana in fata patiseriei gandurile imi deseneaza trasee ciudate prin cap, fara sens si directie. covrigi calzi insirati pe sfoara, un dus calai si patul moale pe care nu poposesc mai mult de zece minute, destul ca sa il presar cu macul de pe covrigi si iarasi prosopul de plaja, lumea somnoroasa, inghesuita pe plaja. ei s-au trezit devreme ca sa aiba marea cat mai aproape, eu nu am dormit deloc ca sa gasesc un loc pentru prosop si sticla de apa plata. ma mai lupt cu foamea si caldura cateva ceasuri dupa care ma inving, tarandu-mi pasii spre camera racoroasa si spre baia care la ora pranzului nu-ti ofera decat dusuri scotiene. seara imi trece repede in companie placuta, aer numai bun de respirat si pufuleti sarati si ma preda incet unei nopti ce se anunta agitata. la zece jumate intr-o gara mica si in mod normal populata de doar 15 persoane soseste trenul. fluierele o iau razna, marea de oameni tipa de bucurie, danseaza, se entuziasmeaza. de la atata entuziasm dau navala pe usile mici, escaladeaza trenul pana la geamurile pe care abia incap, rad si se bucura pentru ca sunt in tren. cand pleaca din gara mai sunt doi trei inca agatati de ferestre, cu jumatate de corp tras inauntru si picioarele pe afara. eu sunt fericita pentru ca astept o masina, dar imi schimb fericirea pe uimire si pe un sentiment de necrezut ceva mai tarziu, cand masina sta suspendata pe un damb ce trebuia sa ne asigure scurtatura spre soseaua principala. busitura cu care a coborat de acolo imi da cateva ganduri negre pe care ei au de grija sa le alunge destul de repede. nebunie, oameni grabiti, masini ratacite, directii ciudate si total diferite, zero locuri de parcare. ce urmeaza e greu de descris. 70.000 de oameni ce nu emana decat energie in stare pura, fluiere ce-si unesc suieratul intr-un sunet fractionat, o patura intinsa de lasere spre care sa-ti intinzi mainile, nisip fin in care sa-ti ancorezi picioarele, o scena enorma, lumini care te baga in transa si in final muzica ce le intregeste pe toate, le aduna intr-un univers paralel, in care nu conteaza nimic in afara secundei pe care o traiesti chiar atunci. un vis implinit o singura data pe an, pe care multi il testeaza cu apa rece a marii, o imbratisare rece ce-mi salveaza trupul supraincalzit. dimineata ma intorc cu spatele spre scena imensa care inca mai tresare pe ritmuri euforice si inlocuiesc luna portocalie cu un rasarit rozaliu. de lumina asta m-au ferit ochelarii de soare toata noaptea si inca o fac si la cei 40 de km/h cu care las totul in urma.
adormita vad ca tipul de la simigerie imi intinde sfoara, legata de patru covrigi, cu un zambet copilaros, de parca simte si el cum parfumul mi s-a transformat in fum de tigara in ultimele zece ore, iar eu nu pot decat sa-i multumesc cu un glas ramas cald de peste noapte si cu un gand de adorare pentru ca a deschis devreme.
dupa nu am mai vazut marea decat de doua ori si mi-am tinut promisiunea, am lasat-o intreaga, ca sa nu creada ca-mi va fi dor de ea, dar mai mult pentru ca nu am vrut suveniruri care sa-mi altereze amintirile cu realitatea lor bruta. am vrut sa-mi pastrez amintirile la fel cum le-am gasit, asteptandu-ma pe fiecare dara de nisip si la fel cum o sa pastrez numarul de telefon de 14 cifre, pe care s-au chinuit sa-l scrie indeajuns de citet cat sa-l pot descifra pe autostrada, cand masinile goneau una pe langa alta cu 100 si ceva la ora. la fel cum pielea o sa-mi ramana bronzata inca doua trei luni.